Unghieni 1981

10 martie 2011

Unghieni 1981

1981. Ura. Gura că ne aud. Mi se aprobase să merg într-o excursie în URSS, organizată prin Centrul de calcul unde lucram. Liste, formulare, vizite la vecini, discuţii individuale şi apoi instructaj. Mare muncă pe securiştii ăştia, pardon, aceia. Îţi era şi milă de ei, de nu-ţi venea să mai pleci nicăieri, să poată să stea şi ei liniştiţi acolo. Să nu vorbim cu străini, să nu vorbim despre serviciu nici între noi, să ne uităm până şi sub bancă dacă ne aşezăm undeva (!). Şi să dăm raportul la întoarcere. Altfel nu plecăm. Şi eu care mă gândeam să dau şi o fugă până la Helsinki dacă aveam timp …
Până la Kiev, cu trenul, în vagoane de dormit, câte 4 într-o cuşetă, cu însoţitoare de vagon o tovarăşă de încredere, înţepată bine, responsabilă cu rufele de pat, pe care ţi le dădea în braţe seara, în restul timpului vânzând ceai de la samovarul vagonului şi având grijă să nu fumăm decât la capătul vagonului şi să nu mergem la toaletă, atâta timp cât suntem în URSS, cu o oră înainte şi după staţii. În România puteam să mergem cînd doream noi, chiar şi în staţie!
La vama de întoarcere, deoarece am rânjit la ea tot drumul, l-a pus pe vameş să mă caute de aur şi în gură. În alte părţi nu. Doar în aparatul de proiectat diapozitive, pe care-l luasem de la Leningrad, s-a uitat până mi l-a stricat. Dar am reuşit eu să-l repar acasă, ca să mă uit la mulţimea de diapozitive pe care le cumpărasem de la muzee. Bine că m-am uitat atunci, că în doi ani nu mai erau bune de nimc, doar urme vagi pe celuloidul timpului. Marfă sovietică. Păcat. Erau o mulţime de obiecte antice, romane, scitice, reproduceri după impresionişti, din Ermitaj, din Muzeul Rus, din Kremlin, care erau acolo şi pe care nu le găsesc nici acum pe internet. Dacă o să am răbdare o să le găsesc în douăzeci, treizeci de ani.
La Unghieni se stătea câteva ore bune, se verificau paşapoartele, în cazul nostru paşapoartele colective, turistice şi ceea ce dura mult, se schimbau boghiurile cu cele pentru calea ferată sovietică. Ruşii aveau un ecartament între şinele de cale ferată de 1520 de milimetri, cel european şi american fiind de 1435 mm. Iar Portugalia şi Spania, ca şi Chile şi India folosesc un ecartament de 1688 mm. Trenurile spaniole, Talgo, articulate, au nişte boghiuri cu ecartament variabil, ce poate fi schimbat “din mers” – “ on-the-fly” cu ajutorul unor echipamente prin care trece trenul. Japonezii au la căile lor ferate normale, un ecartament de 1.067 mm.
Nemţii, când au invadat URSS-ul, în 1941, au rezolvat problema montând încă o şină pe interior, în felul acesta putând rula trenuri având în componenţă vagoane cu cele două feluri de boghiuri. Sigur că după război acestea au fost demontate.
Iar noi la Ungheni, am fost ridicaţi cu un metru, fiecare vagon în parte, cu pasageri cu tot, în timp ce se schimbau boghiurile. Clădirea gării arăta ca un closet, era placată cu faianţă albă, nu ştiu din ce motive, poate s-au gândit că ţine căldura mai bine. Aspectul era oricum dezolant. Iar muncitorii din staţie vorbeau în ruseşte, cu nişte figuri morocănoase. Mâncăriciul de care sufăr m-a făcut să zic aşa, cam cu jumătate de gură, prin geamul pe care-l deschisesem pe coridor
- Dar româneşte nu vorbeşte nimeni pe aici?
- Ba da, dar toţi şefii sunt ruşi, mi-a răspuns unul din muncitori, uitându-se cu fereală în jur.
Aha, uite ce-a ajuns săraca limbă română, m-am gândit. Cine ştie câţi români or mai fi pe aici. După 1989 am văzut că totuşi, în pofida tuturor nenorocirilor, românii au reapărut, ca pasărea phoenix, din propria-i cenuşă.
Şi nimic nu mi s-a părut mai ciudat decât să văd scris Ungheni, sus pe gară, cu Y în faţă! Dar orice învăţ are şi dezvăţ, cum se spune!
La vreo două ore după plecarea trenului, gălăgie mare pe coridor, ţipete, râsete, plânsete. Ne trezim peste noi cu o ceată de pupăcioase, bronzate toate, cu ‘jdămii de fuste pe ele, toate cu buzunare peste buzunare iar în buzunare alte buzunare. Au sărit pe noi, ne-au luat în braţe, jurând că sunt surorile noastre mai de demult, care plâng de fericire că ne-au regăsit. Cred că eram deja în Transnistria, cea în care fuseseră deportaţi de către Antonescu miliarde de ţigani. Şi ele ne pupau şi noi stăteam, că trebuia să ne ţinem cu mâinile de buzunare. Ne-au cerut aşa o amintire de la fraţii lor cei reîntâlniţi, dar cum nu aveam nici o fotografie cu mama la mine, s-au mulţumit şi cu două ţigări Carpaţi fără filtru.



Gara din Kiev, a 10-a ca frumuseţe din lume

Nu ştiu cum au reuşit să intre în vagon, acesta fiind încuiat la amândouă capetele, nu cumva să dăm vreo boală cetăţenilor sovietici. Dar surorilor noastre, acum cunoscute, care nu aveau nici un accent neromânesc în vorbire, nu le păsa de nimc, nici de jandărmoaica de la capătul vagonului, care mai că intrase în toaletă, nici de existenţa unor eventuali controlori. Ele voiau să ne pupe şi asta au făcut, chiar dacă am simţit la un moment dat cum o a treia mână îmi umbla prin dedesubturi. Ei, dar am făcut un inventar amănunţit după ce a plecat echipajul de pupăcioase şi culmea a fost că nu-mi lipsea nimic. Ba chiar simţeam un dor nebun după surorile mele regăsite.
Ucraina cea cu stepe mari, cu terenurile lucrate cu grijă, unde ţăranii erau aduşi cu autobuzele pe tarla, unde aleile din vii şi din livezi erau asfaltate, unde ţăranii nu aveau teren decât pe marginea liniei ferate. Nu am văzut troici, am văzut doar o mulţime de aeroporturi militare, cu MIG-uri peste MIG-uri, ascunse după nişte perdele de protecţie de plopi sau salcâmi, ca să poată fi găsite mai uşor probabil.
Şi gara din Kiev. Balşaia, krasivaia, ruscrainaia gara.