Leningrad 1981 – Davai mnie

16 martie 2011

Leningrad 1981 – Davai mnie

Un oraş rusesc, balşoi, construit într-o mlaştină din dispoziţia ţarului Petru cel Mare, în 1703, ca o deschidere către Europa, fiind de atunci capitală a Imperiului Rus până în 1918. Voinţa lui Petru cel Mare a făcut ca toţi ţăranii ce veneau la oraş cu alimente de vânzare, să aducă şi o piatră. Şi nu una uşoară. Una aşa, cam de 40 de kilograme, cât s-o poată ridica. Din mai până în iulie nu există noapte, doar seară. Milioanele de turişti, printre care şi eu, se înghesuie să vadă amurgul, de parcă ar fi o construcţie precum piramidele.



pod ridicat, seara, adică noaptea

Am fost şi “noaptea”, să vedem ridicarea podurilor peste Neva. Este un spectacol interesant, datorită iluminării. Cum o fi acum!
În gară, cum am ajuns, am întrebat ghida unde vom fi cazaţi. În Moscova, de unde veneam, ne păcăliseră şi ne duseseră la un hotel aflat la vreo 30 de kilometri de centru, dincolo de nişte dealuri împădurite şi de nişte pârâuri ce şerpuiau printre livezi. Nici măcar o staţie de metrou prin apropiere.
Şi aici, în Leningrad, au încercat la fel. România intrase pe lista lor oficială de indezirabili. Dar şi noi căpăţânoşi, am spus că sau ne cazează în centru sau să plecăm la Bucureşti direct. După o oră de parlamentări şi telefoane la ambasadă, am reuşit.



Grand Hotel Europe, la 1900

Cazare în centru, Grand Hotel Europe, vechi, avea nevoie de multe reparaţii. Trecuseră doar 4 ani de la cutremurul de la noi şi nu eram obişnuit cu tavanele de lemn ale hotelului, ce se zguduiau de fiecare dată când trecea cineva pe coridor la etajul de deasupra. Şi tot treceau, pentrucă erau cazaţi acolo tot felul de sportivi şi sportivuţe din toată Uniunea, care de aceea veniseră, de, să se relaxeze şi ei. Nu pot să spun dacă era plăcut sau nu să-ţi bată cineva la geam noaptea, aşa pe la ora două, şi o mutrişoară să se hlizească la tine. Deschideai geamul, că doar nu erai s-o laşi la etajul doi pe afară, îţi povestea o mulţime de lucruri, numai de ea înţelese, mai trăgea de tine, era cel puţin interesant, oricum, după care, când te mai trezeai cu încă patru, cinci mutrişoare, devenea jenant, le deschideai uşa de la coridor şi împingeai cârdul gălăgios, care va avea ce povesti doi ani sau poate chiar douăzeci de acum încolo, prietenelor din Sibir.




Petru cel Mare, Călăreţul de Aramă

Şi, când totul părea că se liniştise se aude de afară un tropăit pe pavajul străzii. Şi apoi un nechezat ca o trâmbiţă. Şi iar tropăială. Şi iar nechezat. Abia a doua zi, când am ajuns la Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel, din fortăreaţa cea construită pe o insulă pe partea dreaptă a Nevei, am văzut cine ne deranjase noaptea. Era chiar Petru cel Mare, pe cal, cel ce se întrupa în statuia Călăreţului de aramă, ridicată în 1782 în Piaţa Senatului, operă a lui Etienne Maurice Falconet, de origine franceză şi care bântuie şi acum noaptea străzile şi canalele Petrogradului. Cel care a adus Rusia de la Marea Baltică până la Marea Neagră, cel care ne-a luat Basarabia prima dată, cu concursul neprecupeţit al lui Dimitrie Cantemir.
La muzeul de la citadelă mi-am făcut plinul cu diapozitive şi am avut un schimb patetic de cuvinte în limbaj internaţional cu un “paznic” de pe acolo. Auzind că vorbeam în franceză, a venit să-mi strângă mâna în semn de solidaritate internaţionalistă cu poporul francez, pentru victoria socialiştilor în alegeri. A rămas blocat cînd i-am spus că nu sunt nici francez, nici comunist şi nici socialist. Parcă i-aş fi spus că eu l-am omorât pe Lenin.




Catedrala Sf.Isaac (Russia Photo Gov)

Oraşul este impresionant. Tot felul de canale, iar unde nu erau canale, străzile tot canale se numeau. Petru cel Mare voia se pare să aibă o Veneţie a lui. Casele, Palatele, Catedralele, toate erau parcă făcute pentru uriaşi. Le mai scoseseră comuniştii crucile, icoanele, argintăria, dar tot păreau făcute pentru altă specie. Catedrala Sfântul Isaac nu nai avea nimic sfânt în ea, era un muzeu al ateismului, cu fotomontaje şi cu un pendul al lui Foucault atârnat în cupolă şi bălăngănindu-se pe aproape de picioarele noastre.

Mai departe, construită în mijlocul drumului, de trebuia s-o ocoleşti, era Biserica Mântuitorului Însângerat construită între 1883–1907, un monument grandios, în stil vechi rusesc, care marchează locul în care a fost asasinat Alexandru al II-lea, ţar al Rusiei. Cum Petru cel Mare a interzis construirea turlelor în formă de ceapă, această biserică este singura din oraş cu acest tip de cupolă. Dar şi asta era în reconstrucţie. Biserici şi catedrale sunt la tot pasul, toate erau închise cultului, când am fost eu, în 1981. Unele erau muzee ale ateismului, altele depozite.
Cum colegele de servici şi de excursie aveau în plan să se îmbrace în blănuri, m-am gândit că nici mie nu mi-ar strica o căciulă din acelea cu urechi mari şi clăpăuge, dar foarte practice pe gerurile şi viscolele care ne bântuiau iarna pe atunci. Am hotărît să luăm un taxi, se spunea că sunt foarte ieftine.

Biserica Mântuitorului Însângerat

Am găsit şi taxiul, care ne-a plimbat prin împrejurimile oraşului vreo două ore, pe la diferite magazine “specializate”. Am găsit până la urmă ce căutam fiecare. Căciula pe care mi-am luat-o arăta splendid în casă, dar dacă te ploua arătai ca o pisică proaspăt scoasă din baltă. Dacă era de iepure vopsit, de, eu de unde să ştiu. Dar am văzut Leningradul noaptea! Şi ne-a costat doar două ruble de … căciulă. Curat chilipir şi pentru noi şi pentru ciolavecul care ne-a condus.
Şi că veni vorba de cumpărături, am intrat într-o librărie bine asortată, unde am găsit peniţe … pentru lozinci. Chiar aşa! Erau splendide pe vremea aceea pentru grafică şi mai erau şi interesante! Am căutat să cer şi eu. Dar cum? Noroc cu Tănase, mi-am zis. Iar fetei care vindea, o devocică simpatică, îi zic, arătând în acelaşi timp cu degetul “- Davai mnie!”. Ea, cască nişte ochi mari, mari, spre mine, cheamă o colegă, şuşotesc, se înghiontesc, mai cheamă o colegă şi mă mai întreabă odată ce doresc. Eu, sigur pe mine şi pe cupletul lui Tănase, repet “- Davai mnie!”. Fetele râd de nu se mai opresc, dar se uită cu destulă simpatie la mine. În fine, se cocoaţă una după peniţele pentru lozinci, mi le dau, dar nu se pot abţine “Işcio raz, işcio raz! “. Abia în Bucureşti aflu după îndelungi săpături, că în argou sună cam aşa “- Dă-mi-te! “. Da, cu rusa mea, cu Tănase şi cu limbajul bogat al leningrădencelor, era să mă descurc mai bine decât voiam.