14 iulie 2012
Eu, Parisul şi iluminismul
Acum trei ani am ajuns iar prin Paris. Cred că este un oraş în care aş
fi putut trăi cu multă râvnă şi plăcere. Poate şi datorită faptului că
maică-mea făcuse facultatea de limba franceză, aveam acasă destule cărţi
franţuzeşti, iar între cinci şi nouă ani am vorbit acasă franceza.
Aveam şi Le petit Larousse, destul de bine ilustrat, care m-a fascinat
toată copilăria. Nu prea mi-a folosit. A venit Războiul rece, cu a sa
Cortină de Fier, nici maică-mea, nici eu nu am putut merge mult timp în
Franţa. Abia în 2003 am fost eu prima dată. Eram ca la mine acasă.
Hărţile le aveam în minte. Dar nimic nu a semănat cu ceea ce ştiam din
cărţi. Bineînţeles că nici măcar limba. Dar m-am descurcat, cu ceeace
voiam eu să văd şi să aflu. Am fost la Paris doar cu excursii organizate
în grupuri de 45-50 de persoane, cu dormitul asigurat în nişte hoteluri
de ultimă clasă, foste bordeluri, dar bine plasate, ba lângă Place
Pigalle, ba lângă Gare de l’Est. Ambianţă interesantă, doar atât pot
spune. Dacă Parisul ar fi doar un oraş … Dar nu, el este o stare de
spirit. Din toată Europa se îndreaptă către el, cu speranţă, toţi
dezmoşteniţii elitelor. Aici speră ei să-şi găsească locul. Şi marea
majoritate şi-l găsesc. Fiecare cartier este un alt oraş, cu monumentele
sale, cu sfinţii săi, cu oamenii săi şi mai ales cu artiştii săi.
- Ieşisem de la Luvru, obosit, dar cu mintea ca o perie. M-am aşezat pe o
bancă, în Grădinile Tuilerie, cu faţa la un mic lac, pe care, copii şi
adulţi mânau cu câte un băţ modele de bărci cu pânze. Era o atmosferă
ireală, atemporală. Prozaic, eu, am scos din traistă un corn pufos şi
nişte brânză topită. Le-am mâncat tacticos, fără ca cineva să mi se uite
în gură. Fiecare se ocupa de propriul segment de viaţă. Doar nişte
portocali, din ciuberele lor, se asigurau că totul este în regulă. Nu mă
deranjau, cu toate că mă aşteptam ca din clipă în clipă, să se alinieze
pe alee şi să alunece, încet, încet către oranjeria din stânga mea. Un
fel de chioşc oferea o lungă listă de feluri de îngheţată, care-mi punea
la grea încercare vocabularul meu gastronomic. Nume de fructe de pe tot
globul se amestecau ca într-un uriaş curcubeu în cornetele micuţe, se
pare că foarte agreate de copiii ce se zbenguiau. Nu aveam de gând să-mi
testez stomacul meu de estic, aşa că m-am îndreptat către Place de la
Concorde, cu gând să parcurg pe urmă, măcar un pic din Champs-Elysee. Am
ieşit din grădină admirând gardul de fier forjat şi uriaşele porţi.
Partea de sus a gardului este formată din mii de suliţe ascuţite şi
aurite. O străfulgerare a soarelui pe ele m-a făcut să mă împiedic. O
groapă în centrul Parisului ? Unde suntem ? Nu era o groapă. Toată piaţa
era cu 30 – 40 de centimetri mai jos şi era scos tot caldarâmul. În
unele locuri erau grămezi de pietre, se pregăteau pesemne de vreo
aniversare. O mulţime de călăreţi, toţi în costume de epocă, erau masaţi
în centrul pieţei. În jurul lor gloate, celebra gloată, totdeauna
curioasă şi nesătulă de sacrificii. Iar din mijlocul pieţei lipsea
obeliscul egiptean, cel adus tocmai de la Luxor, primit de regele Louis
Philippe de la guvernatorul Egiptului, Mohamed Ali. În locul lui se
ridica o construcţie ciudată de lemn, ca o catapultă la o primă vedere,
în care nu voiam să recunosc ceea ce ea era, Ghilotina. Celebra
Ghilotină care i-a cunoscut, dacă putem să spunem aşa, pe Louis al
XVI-lea, pe Maria-Antoaneta, pe Robespierre, pe Danton şi pe încă 17.000
de … cetăţeni. Ce reconstituire groaznică, îmi spuneam în timp ce
pantofii mi se lipeau de amestecul de praf, urină de cal şi nu numai şi
de un lichid maroniu cu un miros înecăcios şi înţepător. Sânge. Nu putea
fi decât sânge. Deodată se aude o bufnitură, un omuleţ îmbrăcat în roşu
ridică de jos ceva ce semăna a cap de om şi gloata strigă satisfăcută
“Vive le Roi, vive le Roi!”. Două ajutoare ridică corpul descăpăţânat
şi-l aruncă într-o căruţă ce stătea alături. Atunci observ că erau de
fapt un şir întreg de căruţe, unele erau deja pline, altele aşteptau la
încărcat. Omuleţul, cel care juca evident rolul călăului aşeză cu
oarecare grijă căpăţâna, cu părul în sus, la rând, într-o ladă de lemn.
Alte zeci de lăzi zăceau alături stivuite, toate cu părul în sus,
probabil pentru a uşura manipularea. Probabil se turna un film despre
Teroare, acea epocă în care au fost omorîţi peste 40.000 de persoane,
toate vinovate că au existat. Nevăzând nici un aparat de filmat, m-am
apropiat, dar era să fiu călcat de un cal care tocmai se împiedicase de
ceva. Dar este chiar un cadavru, m-a săgetat prin minte. Da, era chiar
un cadavru, plin de sânge şi de praf, descălţat şi fără haine. Unde
sunt? Am căutat să mă îndepărtez cât am putut de repede, dar gloata
începu să mârâie. Dece plecam, când totul era atât de frumos? Unde mai
puteam să văd aşa ceva? Era să leşin. Nu mai auzeam decât « – Merde » Ia
auzi, de merdenele le arde acum. Scenele absurde se succedau cu
repeziciune în jurul meu. Am alunecat, m-am murdărit tot, puţeam
îngrozitor, nu ştiu dacă de la mine sau de la mâzga de pe jos sau poate
de la frecatul cu gloata. Dar acum parcă nu mă mai vedeau. Eram ca ei.
Îmi venea să mă apropii şi eu de eşafodul uriaş şi să pun mâna la
construcţia societăţii iluministe, cu celebra deviză « Liberté, égalité,
fraternité », societate din care doream să fac parte. Da, iată-mă la
originile ei, pot spune. Pun şi eu o bardă la această construcţie
minunată. Întotdeauna noi românii am fost acolo unde a trebuit. Ba chiar
mai ales acolo unde n-ar fi trebuit să fim.
-
Se întuneca. Se auzi un chiot. « – No, hai ». Nu eram singur. Căruţele
se puseră în mişcare, precedate de cele zece în care erau puse ordonat,
ca o pradă preţioasă, lăzile cu capete. Caii strănutau nervoşi de la
mirosul sângelui care umpluse drumul, drumul ce avea să fie luxoasa
Champs-Elysee. Aveam acelaş drum. Când să ies din piaţă am mai aruncat o
privire în spate, către silueta ce se profila neagră pe cerul
roşu-vineţiu. M-am împiedicat şi am căzut pe piatra cubică de pe
trecerea de pietoni. Doi negri s-au repezit şi înainte să pot protesta
mă ridicaseră şi mă scuturau de praf zâmbind condescendent “- l’alcool
n’est pas bon monsieur”. Eram chiar pe Champs-Elysee, înghesuiala era
mare, toţi circulau pe dreapta trotuarului, parcă eram pe Strada Mare
dintr-un vechi oraş transilvănean, înainte de război. Ce comparaţie
stupidă!.
-
Epoca Terorii. Nimeni nu s-a gândit că acela a fost doar începutul.
Cele două războaie mondiale, fascismul, comunismul, Cambogia, Ruanda,
Congo, Vietnam, China, Tibet, Cuba, Irak. Şi lista este deschisă.
- - – - – - – - – - -
Remake 2010. 14 iulie 2012. Am recitit-o. Au şi trecut doi ani de când am scris-o. Cam repede.
As dori si niste informatii va rog. As dori sa stiu moneda de 5 lei cu Carol I din 1880 in cate exemplare a fost scoasa si daca mai aveti si alte informatii despre ea ar fi utile? Ce valoare/pret/cotare are pe piata?
Comentariu by Alex — 19 iulie 2012 @ 13:07 |Modifică
Comentariu by Cornelius Ionescu — 19 iulie 2012 @ 20:25 |Modifică
Comentariu by Alex — 19 iulie 2012 @ 23:03 |Modifică
cornelius_ionescu@yahoo.com
Dar nu ma mai ocup de numismatica decat cu totul tangential. Exista situri specializate, foarte bune. Eu nu pot da decat informatii aproximative.