Aromânii

24 ianuarie 2011

Aromânii

Aromânii sunt cunoscuţi decând există lumea, putem spune. Lumea de după imperiul roman. Un singur lucru nu pot să-l facă – să fie uniţi. Deaceea probabil nu au ajuns să aibă un stat al lor. Şi mai mereu găsesc câte un motiv de ceartă. Nu demult, poate că nu e nici o lună, un parlamentar de la noi, nu ştiu exact cum îl cheamă, parcă Calacheu, de origine aromân, a cerut ca aromânii să fie consideraţi o minoritate naţională. A apărut imediat o petiţie semnată de multe personalităţi aromâne din ţară şi din diaspora, către preşedintele României, prin care se demonstra aiureala colicitării. Bineînţeles că totul are un substrat pur material, minorităţile bucurându-se de nişte ajutoare substanţiale şi locuri asigurate în Parlament.
În peninsula balcanică trăiesc acum între 100.000 şi 300.000 de aromâni, repartizaţi astfel
Grecia 40.000-200.000, Albania 4200-50.000, România 75.000, Serbia 15.000, Bulgaria 10.500, FYROM-Macedonia 9700

În 579 d.C., doi cronicari bizantini, Theophanis şi Theophylactus, au notat existenţa limbii Armani (vlahe). Cuvântul Vlachoi, derivat din limba slavică a devenit înlocuitorul termenului Armani, fiind notat prima oară în anul 976 în cronica autorului grec numit Kedrinos.
Rabinul Benjamin de Tudela scrie în 1170: “De acolo începe Valachia ai cărei locuitori trăiesc în munţi, este naţia cunoscută sub numele de valahi, care sunt uşori ca cerbii. Nimeni nu se poate război cu ei, nici un rege nu-i poate supune, domni asupra lor.” Această stare de independenţă au conservat-o şi după cucerirea turcească. Tari pe libertate şi poziţiile lor redutabile, aromânii au încheiat cu sultanii turci Murat al II-lea şi Soliman Magnificul, cunoscutele capitulaţii care le asigurau o independenţă aproape completă.
În 1875 Kanitz spunea “… este uimitor că aromânii din Macedonia n-au fost absorbiţi de popoarele care îi înconjoară. Din acest punct de vedere, aromânii arată un patriotism egal cu cel al evreilor, şi asta cu atât mai remarcabil, cu cât acest popor nu este separat de vecinii săi printr-o linie de demarcaţie religioasă”.
O constatare asemănătoare o face şi Jirecek: “Demn de remarcat este tenacitatea acestui popor, cu toate că este răzleţit şi dispreţuit, ţine cu tărie la naţionalitatea şi la limba sa”. Această tendinţă de a evita declararea originii naţionale la recensăminte, se observă şi în diaspora evreiască. Ei n-au fost biruiţi sufleteşte, căpătând un complex de inferioritate. Renegarea este ca la evrei, mai mult aparentă, pentru camuflare. De altfel, faptul că şi în diaspora ei continuă să se căsătorească între ei, dovedeşte un complex de sentimente printre care şi acela al superiorităţii. La înălţimi apreciabile s-au dezvoltat oraşele aromâneşti ca Moscopole, Şipsca, …”ca nişte stupi” de albine cum le numeşte Pouqueville “aşezate printre crăpături de stânci în jurul cărora vuiesc şivoaiele”.
România a deschis între 1864 şi 1900 100 de şcoli în Grecia, Albania şi Macedonia, cu limbă de predare română. S-a ales româna în lipsa unei aromâne literare unitare. După modificările de graniţe de după primul război mondial şi ca urmare a persecuţiilor la care era supusă populaţia aromână, guvernul român a propus la un congres ţinut la Veria ca cei care doresc, să fie strămutaţi în Dobrogea.
De steag însă aromânii nu au dus lipsă. Acesta, cusut prin tradiţie de femei, nu avea un caracter oficial ci era al unei familii şi era arborat la nunţi şi botezuri. La înmormântări era înfăşurat şi avea panglici negre. Drapelul a fost totuşi înălţat oficial în 1906, când printr-o hotărîre de guvern, de fapt în urma emiterii iradelei sultanului otoman Abdul Hamid, aromânii au fost recunoscuţi ca milet, constituind aşa-numitul Ulah milet. A fost o ocazie ratată de constituire a unui stat aromân, şi ratată nu din cauza turcilor ci a urmărilor războiului balcanic din 1913. Deasemeni a fost folosit şi la la Conferinţa de pace de la Paris din 1919, când aromânii şi-au revendicat drepturile culturale. Tot degeaba.