Meglenoromâni

23 ianuarie 2011

Meglenoromâni

Fenomenul de poligeneză este şi mai clar când ne apropiem de rudele noastre meglenoromâne. Izvoarele istorice îi atestă clar în secolul X pe locul în care sunt şi astăzi. Analizele lingvistice îi trimit tocmai prin secolele XII-XIII, după regatul vlaho-bulgar al Asăneştilor. Majoritatea trăiesc în actuala Grecie, unde nu sunt recunoscuţi ca minoritate. Mai sunt pe acolo încă între 12 şi 20.000 în regiunea numită Meglen.
În 1094, împăratul Alexios Comnenul răspunde plângerii făcute de călugării de la Marea Lavră din privind populaţia vlahă care ajunsese pe domeniul mănăstirii şi nu se supunea dărilor anuale.
Şi zise Împăratul:

“… Deci aceşti vlahi ai mănăstirii Sf. Atanasie, cum am spus, îşi vor paşte turmele pe locuri legiuite ale provinciei Moglena, începând de acuma şi pentru totodeauna, fără să fie supăraţi sau ameninţaţi şi fără să li se ceară vreo dare pentru o datorie oarecare. Ba chiar şi cele două stâne, adică cea stăpânită de Stan, numită Rimniţa, şi cea gospodărită de copiii lui Radu cel Şchiop şi a lui Peducel, apoi cele deţinute de vlahii acestei mănăstiri pe înălţimea obştească de la Craviţa, şi pe acestea porunceşte Domnia mea să le ţină tot ei fără să dea nici o dare, şi fără vreo ameninţare sau supărare din partea cuiva, căci i-a fost acordat acestei mănăstiri ca orice fiinţă ce ţine de dânsa să fie impusă de dânsa cu darea pe stână, cu zeciuială şi cu orice impozit cerut după datină de la stânele aflate în amintita înălţime. …”

Dacă ai întreba pe vreunul din ei despre meglenoromâni, ar da din umeri a neştiinţă. Aceasta este o denumire dată de către oamenii de ştiinţă, pentru a le pune o etichetă. Ei se numesc după numele satelor în care-şi duc traiul. Se mai numesc, după cum le spun cei din jur, vlasi.
Locul lor de baştină este la nord de Salonic, în regiunea Meglen, Caragiova, în turceşte la vest de râul Vardar. După cum spun specialiştii, erau aşezaţi într-un orăşel, Nânta şi zece sate: Lunguţa, Birislav, Huma, Oşani, Liumniţa, Cupa, Ţârnarcea, şi trei comune cu români bulgarizaţi: Baroviţa, Coinsco şi Sirminina. Datele precise istorice asupra trecutului meglenoromânilor lipsesc şi acesta nu poate fi reconstruit decât cu ajutorul studierii limbii. Câteva din localităţile din nord se află în actuala FIROM, pînă şi-o găsi şi aceasta un nume care să nu supere prea tare pe vecinii greci de la sud, care se cam supără şi între ei şi pe toată lumea şi pierd mereu.
După 1913, în urma războiului balcanic, teritoriul meglenoromânilor intră sub stăpânire grecească, iar ei sunt siliţi să emigreze spre nordul Dunării, mulţi fiind împuşcaţi în mijlocul satelor. În timpul primului război mondial teritoriul lor a fost în zona frontului bulgar, iar după ce grecii au adus aici colonişti din Asia, pentru a asigura frontiera cu Iugoslavia, un nou val de meglenoromâni au emigrat, fiind aşezaţi în Dobrogea, în cele două judeţe nou alipite.După 1940, când Cadrilaterul a trecut la bulgari, au fost mutaţi în nordul Dobrogei, unde sunt şi acum. Meglenoromânii musulmani din Nânta au plecat în Turcia, mai ales în Tracia orientală, în urma schimbului de populaţie dintre Grecia şi Turcia; erau cunoscuţi sub numele Karadjovalides, adică locuitori ai districtului Karadjova.
Dispunem de două hărţi, una cu amplasarea în Balcani a românilor sud-dunăreni, megleno-românii fiind marcaţi cu portocaliu, o culoare care nu mai este la modă în România de când cu cele 5 guverne Bok-iste, care au reuşit să ducă la coasă de fier marea majoritate a populaţiei.
A doua hartă arată dispunerea în zona meglenă a satelor locuite de aseştia. Este cât se poate de clar că nu mai este actuală. Dar una mai nouă nu există şi nu are nimeni interes s-o facă.

Cât despre emigrarea nântenilor (meglenoromânilor musulmani), ea a avut loc după războiului greco-turc, în anul 1923. Datorită religiei musulmane au fost consideraţi turci şi forţaţi să emigreze. Probabil că datorită termenului scurt în care s-a produs această dislocare a nântenilor, ca şi greutatea de răspuns a autorităţilor de la Bucureşti, a făcut ca aceştia să se îndrepte spre Turcia, parteneră în schimbul de populaţie cu Grecia. Este trist însă că nu au fost preluaţi ulterior în Cadrilater.
„Nântenii, conştienţi de naţionalitatea lor, mai mult de cât comunitatea religioasă ce-i lega de turci, au cerut, prin consulat, să fie colonizaţi în România, dar, neprimind un răspuns favorabil, s-au hotărât pentru Turcia”,
relatează A. Hâciu, din cele ce aflase de la C. Noe. Urmaşii lor sunt găsiţi astăzi în zona Edirne, în localităţile următoare, cu indicarea numărului de familii: Edirne (100?), Kirklareţi (100), Babaescki (70), Lüleburgas (80), Uzunköprü (100?), Corlu (100?), Malkara (50), Balli (10), Gözsüzköy (50), Kalamiş (50), Hoşköy (20), Mürefte (5), Şarköy (80) – cf. Kahl, 1999: 34.
Dar este departe tare până acolo, cine să se intereseze de ei. Numai eu am trecut de două ori prin Edirne, dar înafară de splendida moscheie de acolo, nu m-a interesat nimic, habar nu aveam de existenţa unor rude de-ale noastre, din acelea care se roagă spre Mecca şi nu către răsărit.
Doar când am fost în Grecia, la Paralia Katerini, am băgat de seamă că eram înţeles foarte uşor de localnici. Am pus pe seama numărului mare de turişti români ce umpleau localtatea, până când, obişnuit de mic să vorbesc româneşte, am comandat ceva la un fast-food, parcă un şniţel. Puştiul care mă servea m-a întrebat dacă sunt român şi a chemat imediat pe un chelner mai în vârstă, cu care m-am înţeles binişor. Nu pricepeam eu dece mă înţeleg mai uşor cu un grec mai în vârstă, dar acum bănuiesc că prin zonă sunt sau meglenoromâni sau aromâni “olimpieni”, adică de la poalele Olimpului, care nu este deloc departe de Paralia Katerini.