Kiev 1981 – Foarte puţină istorie

11 martie 2011

Kiev 1981 – Foarte puţină istorie

Filed under: Tara minunilor,zig-zag în timp — Cornelius Ionescu @ 00:00 Modifică

Perun, Zeul fulgerelor şi al tunetelor, cel recuperat din Nipru, acum în centrul Kievului

Slavii de răsărit sălăşuiau pe la începutul secolului IX între Nipru şi partea superioară a Volgăi. Se pare că nu existau pe atunci ruşi, beloruşi şi ucrainieni, erau pur şi simplu Slavi. Slavi de răsărit, căci cei de apus erau prin părţile Poloniei, Cehiei şi Slovaciei. Dialecte erau multe, şi la cei de răsărit şi la cei de apus, spaţiul lor mare de etnogeneză permiţând aceasta.
Rosii, un trib de varegi, vikingi adică, ce trăiau pe ţărmurile Mării Baltice, au fost invitaţi, după cum scrie în Cronica Rusă a lui Nestor, de către Novgorodeni, în 862, să le administreze oraşul şi împrejurimile. Probabil din aceleaşi motive pentru care a fost chemat un domnitor străin în România, cumetriile, adică. Şi aşa au şi făcut. Rurik a fost primul cneaz al noii dinastii, al cărui fiu, Oleg, a cucerit Kyivul în 882 şi a stabilit un drum comercial permanent între Kyiv şi Marea Neagră. Apoi au venit Igor, Olga, Sviatoslav, Vladimir, cel ce s-a creştinat în 988 şi s-a căsătorit cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul. Zeul principal al slavilor, Perun – Перун, a fost asimilat cu Sfântul Ilie iar statuia lui a fost aruncată în Nipru. Şi tot aşa până în 1598. După 1654, ca urmare a răscoalei antipolone a cazacilor zaporojeni, sub conducerea lui Bogdan Hmelnitky, Ucraina se uneşte cu Rusia, la cererea Ucrainei, bineînţeles.
Abia în 1918, după căderea Imperiului Rus, independenţa a fost câştigată şi s-a proclamat Republica Naţională Ucraina. În timpul Războiului Civil care a urmat, Partidul Bolşevic a preluat stăpânirea şi şi-a extins sfera de control în Ucraina. Ucraina devine o parte a Uniunii Sovietice. În 1991, după ce se desfiinţează şi aceasta, Ucraina devine iar independentă, cu nişte graniţe la care nu visase nici un ucrainian. Şi cu Crimeea, şi cu o treime de Polonia, şi cu nordul Bucovineişi cu nordul Maramureşului şi cu Ţinutul Herţa, care nu a fost niciodată ucrainian şi nici ucrainieni nu erau pe acolo. Şi cu Sudul Basarabiei, cu Bugeacul. Şi cu Insula Şerpilor. Şi cu nişte insule de pe Dunăre şi cu o bucată din deltă, până aproape de Sulina.




Gheroii de 9 mai, la tanc

Iar Kievul, Kievul a rămas tot acolo, distrus de nemţi, distrus de sovietici, cu Catedralele lui splendide reconstruite de bine de rău, ca să se laude că ar fi un al doilea Constantinopol.
În 1941, în luptele pentru Kiev, nemţii au luat 650.000 de prizonieri. Doar 15.000 de soldaţi au reuşit să scape, printre care şi Nikita Hruşciov. Acolo unde au avut loc luptele se întreţin şi acum nişte cazemate şi şanţuri, s-au ridicat statui şi s-a pus şi un tanc pe un soclu. Am ajuns acolo chiar de un 9 mai şi ni s-a spus să nu spunem că suntem români, că riscăm mult. Ce să riscăm? M-am dus la un grup de „gheroi” care tocmai se fotografiau lângă tanc şi le-am cerut frumos voie – în româneşte, bineînţeles – să îi fotografiez. Au fost foarte mulţumiţi, şi-au umflat ca nişte curcani piepturile pline de decoraţii şi medalii şi mi-au pozat. Au fost încântaţi şi că suntem români, amintirile lor de la trecerea prin România neputând fi decât foarte frumoase. Băutură, femei, denghi, ceasuri. Sub privirile îngrozite ale ghidei, o româncă din Kiev ce nu voia să-şi mai recunoască obârşia, m-am pupat cu ei şi le-am făcut două poze. Mai bine îmi luam şi un aparat fotografic „Kiev”!




Cu tancul la Kiev



„Gheroii” se bucurau pe atunci de multe înlesniri. Principala era că nu stăteau la coadă. Toată lumea stătea, la pâine, la ţigări, la alimente, chiar şi la jucării. Ei nu. Umflau bojocii tare, îşi dădeau capul pe spate şi mergeau direct în faţă. Dacă le spunea cineva „Alo”, bănuiţi cine, îşi întorceau capul încet, priveau pe deasupra ta şi-şi umflau şi obrajii cu scuipat, dar nu-i dădeau drumul, nu meritai nici atât. Iar cei din jur spuneau încet şi mă trăgeau de cot „gheroi, gheroi”. De unde ştia lumea că sunt gheroi? Păi umblau în uniformă, că aveau şi dreptul şi li se dădea şi pe gratis. Până şi la intrarea într-un magazin m-am trezit cu un cot în coaste, intra un gheroi. Iar medalii li se dădeau în fiece an, aşa că aveau. Şi-şi mai puneau şi insigne, din acelea de care se găseau la GUM sau la alte magazine cu-de-toate. Vai ce bine arătau. Ca un pom de Crăciun. Ca şi la noi, puţini au fost, mulţi au rămas.