duminică, 4 mai 2014

Eu, Parisul şi iluminismul

14 iulie 2012

Eu, Parisul şi iluminismul

    Acum trei ani am ajuns iar prin Paris. Cred că este un oraş în care aş fi putut trăi cu multă râvnă şi plăcere. Poate şi datorită faptului că maică-mea făcuse facultatea de limba franceză, aveam acasă destule cărţi franţuzeşti, iar între cinci şi nouă ani am vorbit acasă franceza. Aveam şi Le petit Larousse, destul de bine ilustrat, care m-a fascinat toată copilăria. Nu prea mi-a folosit. A venit Războiul rece, cu a sa Cortină de Fier, nici maică-mea, nici eu nu am putut merge mult timp în Franţa. Abia în 2003 am fost eu prima dată. Eram ca la mine acasă. Hărţile le aveam în minte. Dar nimic nu a semănat cu ceea ce ştiam din cărţi. Bineînţeles că nici măcar limba. Dar m-am descurcat, cu ceeace voiam eu să văd şi să aflu. Am fost la Paris doar cu excursii organizate în grupuri de 45-50 de persoane, cu dormitul asigurat în nişte hoteluri de ultimă clasă, foste bordeluri, dar bine plasate, ba lângă Place Pigalle, ba lângă Gare de l’Est. Ambianţă interesantă, doar atât pot spune. Dacă Parisul ar fi doar un oraş … Dar nu, el este o stare de spirit. Din toată Europa se îndreaptă către el, cu speranţă, toţi dezmoşteniţii elitelor. Aici speră ei să-şi găsească locul. Şi marea majoritate şi-l găsesc. Fiecare cartier este un alt oraş, cu monumentele sale, cu sfinţii săi, cu oamenii săi şi mai ales cu artiştii săi.
     
     
    Ieşisem de la Luvru, obosit, dar cu mintea ca o perie. M-am aşezat pe o bancă, în Grădinile Tuilerie, cu faţa la un mic lac, pe care, copii şi adulţi mânau cu câte un băţ modele de bărci cu pânze. Era o atmosferă ireală, atemporală. Prozaic, eu, am scos din traistă un corn pufos şi nişte brânză topită. Le-am mâncat tacticos, fără ca cineva să mi se uite în gură. Fiecare se ocupa de propriul segment de viaţă. Doar nişte portocali, din ciuberele lor, se asigurau că totul este în regulă. Nu mă deranjau, cu toate că mă aşteptam ca din clipă în clipă, să se alinieze pe alee şi să alunece, încet, încet către oranjeria din stânga mea. Un fel de chioşc oferea o lungă listă de feluri de îngheţată, care-mi punea la grea încercare vocabularul meu gastronomic. Nume de fructe de pe tot globul se amestecau ca într-un uriaş curcubeu în cornetele micuţe, se pare că foarte agreate de copiii ce se zbenguiau. Nu aveam de gând să-mi testez stomacul meu de estic, aşa că m-am îndreptat către Place de la Concorde, cu gând să parcurg pe urmă, măcar un pic din Champs-Elysee. Am ieşit din grădină admirând gardul de fier forjat şi uriaşele porţi. Partea de sus a gardului este formată din mii de suliţe ascuţite şi aurite. O străfulgerare a soarelui pe ele m-a făcut să mă împiedic. O groapă în centrul Parisului ? Unde suntem ? Nu era o groapă. Toată piaţa era cu 30 – 40 de centimetri mai jos şi era scos tot caldarâmul. În unele locuri erau grămezi de pietre, se pregăteau pesemne de vreo aniversare. O mulţime de călăreţi, toţi în costume de epocă, erau masaţi în centrul pieţei. În jurul lor gloate, celebra gloată, totdeauna curioasă şi nesătulă de sacrificii. Iar din mijlocul pieţei lipsea obeliscul egiptean, cel adus tocmai de la Luxor, primit de regele Louis Philippe de la guvernatorul Egiptului, Mohamed Ali. În locul lui se ridica o construcţie ciudată de lemn, ca o catapultă la o primă vedere, în care nu voiam să recunosc ceea ce ea era, Ghilotina. Celebra Ghilotină care i-a cunoscut, dacă putem să spunem aşa, pe Louis al XVI-lea, pe Maria-Antoaneta, pe Robespierre, pe Danton şi pe încă 17.000 de … cetăţeni. Ce reconstituire groaznică, îmi spuneam în timp ce pantofii mi se lipeau de amestecul de praf, urină de cal şi nu numai şi de un lichid maroniu cu un miros înecăcios şi înţepător. Sânge. Nu putea fi decât sânge. Deodată se aude o bufnitură, un omuleţ îmbrăcat în roşu ridică de jos ceva ce semăna a cap de om şi gloata strigă satisfăcută “Vive le Roi, vive le Roi!”. Două ajutoare ridică corpul descăpăţânat şi-l aruncă într-o căruţă ce stătea alături. Atunci observ că erau de fapt un şir întreg de căruţe, unele erau deja pline, altele aşteptau la încărcat. Omuleţul, cel care juca evident rolul călăului aşeză cu oarecare grijă căpăţâna, cu părul în sus, la rând, într-o ladă de lemn. Alte zeci de lăzi zăceau alături stivuite, toate cu părul în sus, probabil pentru a uşura manipularea. Probabil se turna un film despre Teroare, acea epocă în care au fost omorîţi peste 40.000 de persoane, toate vinovate că au existat. Nevăzând nici un aparat de filmat, m-am apropiat, dar era să fiu călcat de un cal care tocmai se împiedicase de ceva. Dar este chiar un cadavru, m-a săgetat prin minte. Da, era chiar un cadavru, plin de sânge şi de praf, descălţat şi fără haine. Unde sunt? Am căutat să mă îndepărtez cât am putut de repede, dar gloata începu să mârâie. Dece plecam, când totul era atât de frumos? Unde mai puteam să văd aşa ceva? Era să leşin. Nu mai auzeam decât « – Merde » Ia auzi, de merdenele le arde acum. Scenele absurde se succedau cu repeziciune în jurul meu. Am alunecat, m-am murdărit tot, puţeam îngrozitor, nu ştiu dacă de la mine sau de la mâzga de pe jos sau poate de la frecatul cu gloata. Dar acum parcă nu mă mai vedeau. Eram ca ei. Îmi venea să mă apropii şi eu de eşafodul uriaş şi să pun mâna la construcţia societăţii iluministe, cu celebra deviză « Liberté, égalité, fraternité », societate din care doream să fac parte. Da, iată-mă la originile ei, pot spune. Pun şi eu o bardă la această construcţie minunată. Întotdeauna noi românii am fost acolo unde a trebuit. Ba chiar mai ales acolo unde n-ar fi trebuit să fim.
    Se întuneca. Se auzi un chiot. « – No, hai ». Nu eram singur. Căruţele se puseră în mişcare, precedate de cele zece în care erau puse ordonat, ca o pradă preţioasă, lăzile cu capete. Caii strănutau nervoşi de la mirosul sângelui care umpluse drumul, drumul ce avea să fie luxoasa Champs-Elysee. Aveam acelaş drum. Când să ies din piaţă am mai aruncat o privire în spate, către silueta ce se profila neagră pe cerul roşu-vineţiu. M-am împiedicat şi am căzut pe piatra cubică de pe trecerea de pietoni. Doi negri s-au repezit şi înainte să pot protesta mă ridicaseră şi mă scuturau de praf zâmbind condescendent “- l’alcool n’est pas bon monsieur”. Eram chiar pe Champs-Elysee, înghesuiala era mare, toţi circulau pe dreapta trotuarului, parcă eram pe Strada Mare dintr-un vechi oraş transilvănean, înainte de război. Ce comparaţie stupidă!.
    Epoca Terorii. Nimeni nu s-a gândit că acela a fost doar începutul. Cele două războaie mondiale, fascismul, comunismul, Cambogia, Ruanda, Congo, Vietnam, China, Tibet, Cuba, Irak. Şi lista este deschisă.
    - – - – - – - – - -
    Remake 2010. 14 iulie 2012. Am recitit-o. Au şi trecut doi ani de când am scris-o. Cam repede.

5 comentarii

  1. Buna ziua
    As dori si niste informatii va rog. As dori sa stiu moneda de 5 lei cu Carol I din 1880 in cate exemplare a fost scoasa si daca mai aveti si alte informatii despre ea ar fi utile? Ce valoare/pret/cotare are pe piata?
    Comentariu by Alex — 19 iulie 2012 @ 13:07 |Modifică
  2. #Alex: Tirajul este de 1.880.000 bucati. Este de doua tipuri, cu numele gravorului, KULLRICH, pe cerc sau sub gât. Pret la cele circulate cca 20-30 euro.
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 19 iulie 2012 @ 20:25 |Modifică
  3. Aveti mail de contact?
    Comentariu by Alex — 19 iulie 2012 @ 23:03 |Modifică
  4. #Alex. Sigur.
    cornelius_ionescu@yahoo.com
    Dar nu ma mai ocup de numismatica decat cu totul tangential. Exista situri specializate, foarte bune. Eu nu pot da decat informatii aproximative.

Side – impresie

18 decembrie 2010

Side – impresie

    Side, oraşul vechi, este la 75 de km la răsărit de Antalya, pe o peninsulă de nu mai mult de 800 de metri lungime şi 300 lăţime. Oraşul a fost întemeiat încă de hitiţi, apoi, ca toată Anatolia a cunoscut schimbări succesive de civilizaţii dominante. Ruinele la fel, se suprapun într-un amalgam greu de imaginat. Ultima migrare a fost cea a grecilor musulmani din Creta, în 1895, care s-au stabilit printre ruinele vechiului oraş. Casele au fost construite folosind ruinele aşa cum erau, aşa că se pare că deranjul lor nu a fost catastrofal, ca în alte părţi. La mijlocul secolului XX, când a venit şi aici moda clădirilor înalte, guvernul turc a avut buna inspiraţie de a interzice ridicarea acestora pe vechiul sit al oraşului. Acum se pot vedea doar clădiri cu un etaj, mai rar două, de obicei restaurante, ce dau culoare locului. Autorităţile turce au început săpături arheologice prin 1947, care, cu intermitenţe, continuă şi acum. Este drept că te cam iei cu mâinile de cap când trebuie să calci pe câte un trotuar, care se face bucăţele sub paşii tăi şi îţi dai seama că este vorba de un mozaic roman. Şi asta nu doar într-un singur loc. Iar despre reconstituiri, cred că am trecut cu câteva zeci de ani prea devreme. Există un fel de parcuri sau parcări de obiecte antice, sortate după forme. Sute de coloane unele lângă celelalte, sute de capiteluri, zeci de frontoane, stau parcate aşa cum stau pe la noi maşinile. Doar la Amfiteatru se pare că se lucrează, dar nu am putut vedea nimic de aproape, intrarea fiind interzisă. Închis era şi muzeul din păcate. Dar pe marginea drumului erau sfărâmături de frize, sculpturi, cât să umpli zece muzee. Şoseaua care te duce prin mijlocul peninsulei este, ca şi străduţele adiacente, plină de magazinaşe ce forfotesc de vânzători, lucrători şi cumpărători, poate mai mult gură-cască, aşa ca mine. Spre mare ea se termină, ca toate în Turcia, cu un monument dedicat memoriei lui Kemal Ataturk, creatorul Turciei moderne, pe care a creionat-o cam aşa cum este şi acum. Prin constituţie, orice deraiere este aspru pedepsită. Aşa că aveţi grijă ce vorbiţi şi la ce vă strâmbaţi. Pe această temă în Turcia nu se glumeşte. Şi au domnilor turcii nişte închisori … de li s-a dus buhul. Nu prea ştiu cum o să se descurce cu drepturile omului din Uniunea Europeană. Dar mai trece timpul. Eu tare aş dori să intre cât mai repede. Oamenii sunt foarte amabili, drăguţi şi înţelegători cu turiştii. Iar babele alea cu bazmale nu mă deranjau deloc, aşa era şi pe la noi pe la ţară acum vreo 50 de ani.
    Cum faci stânga de la monumentul cu un bust şi doi lei, dai de imensele coloane de pe ţărm ale fostului Templu al lui Apollo, din care au mai rămas acum în picioare 6, alte 11 se pare că sunt prin Atena şi vechiul Constantinopol iar restul prin pământ sau în marea de alături.
    O frumoasă plajă şi un mic port întregesc mirificul locului. Când am mers pe esplanadă nu m-am putut abţine să beau un pahar înalt din băutura zeilor, sucul de rodii, făcută pe loc de un turc cu fes. Cât despre magazine ai de ales între sugiuc, mirodenii, papuci, narghilele, prosoape, blugi, covoare orientale, colaci de salvare şi de joacă pentru copii, toate în locuri specializate şi de o multitudine de forme, modele sau dimensiuni. Bazarul oriental în toată splendoarea, asortat cu ruine greceşti şi romane. Poţi să treci de zece ori pe aceeaşi stradă şi tot mai ai ce vedea.

Vlahii de care eu nu ştiam

15 ianuarie 2011

Vlahii de care eu nu ştiam

 
    Am obiceiul să mă uit aproape zilnic pe siturile de vânzare de timbre on-line Okazii, eBay, Profila, Delcampe. Mai afli cîte o minune. Pe Okazii am dat de o ofertă de timbre locale ungureşti tipărite în timpul primului război mondial şi puţin după, în împrejurarea destrămării Imperiului Austro-ungar. 
     
 
    Era vorba de zona dintre Austria şi Ungaria, locuită de germani austrieci şi de croaţi. Era cunoscută şi drept “coridorul slav”, ce făcea singura legătură dintre slavii sudici şi cei vestici. La fel cum s-a întâmplat şi la noi în Banat, unde şi ungurii şi sârbii şi românii au profitat de situaţia politică incertă de până la semnarea Tratatului de pace şi şi-au tras fiecare ceva mărci locale foarte puţin poştale. Au fost făcute să circule, cu ajutorul primarilor, diriginţilor de poştă, ofiţerilor din armatele ce sălăşuiau vremelnic pe acolo, a negustorilor de timbre, toţi filatelişti din bunic în tată-n fiu când era vorba de scos un ban. Pe timbrele cu pricina scria mare şi clar Lajtabansag iar ele erau catalogate de vânzătorul din România ca fiind din … Lituania. Ungaro-austriecii din zonă o numesc Lajtabansag în ungureşte, Leitha-Banat în germană, Burgenland de către austrieci, în croată şi slovenă Grădişte sau Grădişteanka (!) Curiozitatea m-a făcut să mă uit un pic pe Goagla lui Vanghelie, nu-mi aminteam exact contururile statului, şi dau de o hartă, de fapt de mai multe, dar una mi-a atras atenţia, cea cu minorităţile. Într-o zonă compactă erau 12 sate locuite de … vlahi. În mare ei sunt numiţi croaţi, dar au o limbă care a fost româna la origine, sau o protoromână după alţii, dar influenţată de croata din mediul în care s-a dezvoltat ulterior. Data la care au apărut aici nu este clară, variază între secolele VIII-IX şi XV-XVI. Sau provin din populaţia romanizată din Imperiul roman, şi despărţită de slavi când aceştia au ajuns în Balcani, sau au ajuns odată cu stabilirea în mărci, prisăci sau diferite cetăţi, la marginile Ungariei, din germanici, secui şi români. Oricum, asimilarea lor totală, mai sunt vreo 17.000, de către slavi şi acum de către germanii austrieci nu este decât o chestiune de încă nişte zeci de ani. Tot căutând pe internet am văzut că sunt departe de a fi primul care dă cu nasul de ei. În Formula AS există articolele deosebit e interesante scrise de către Bogdan Lupescu “Copii ai Vlahiei suntem noi”, vezi aici. Echipajul care a făcutdocumentarea a fost format din Florentin Popa, Claudiu Târziu, Sânziana Pop şi Andrei Cheran. 
    Deasemeni, am mai găsit numele actuale ale celor 14 sate locuite de vlahi, dintre care acum au rămas 12 : Althodis, Weiden cu Parapatisch şi Ştefanshof, ober şi Unterpodgoria, Rumpersdorf, Podler, Allersdorf, Allersgraben cu Raurigel, Altschlaining, Mochmeierhof şi Spitzzicken, toate aşezate în plasa Oberwart. În prezent Stefanshof este părăsit, iar Altschlaining este complet german… Datele sunt din articolul lui Trinţu Măran din Viena, cercetător istoric, cetăţean austriac de origine român, care postează în 2010 un articol scris la 17 septembrie 1995.
    Vezi aici, în situl Asociaţiei Astra Română pentru Banat

Istro-românii

21 ianuarie 2011

Istro-românii

    În apusul Croaţiei, la marea Adriatică, mai la sud de Triest, se află peninsula Istria, aflată şi ea la întretăierea unor sfere de influenţă a diferite civilizaţii, asta de mii de ani. Parcă alungaţi de pe alte meleaguri mai propice vieţuirii, în zona muntoasă a peninsulei mai sălăşuiesc nişte vlahi sau români, cum le-om spune, tot acelaşi lucru este, acum într-o zonă foarte restrânsă, mai demult cuprinzând însă şi zone adiacente peninsulei, al cărui oraş principal are un nume tare românesc de altfel …
    Ultimele două conflagraţii mondiale au dus la scăderea drastică a populaţiei istro-române. Multele schimbări de frontiere au făcut să aparţină ba austro-ungarilor, ba italienilor, ba iugoslavilor, iar acum croaţilor. Limba lor, nici slavă, nici italiană, a fost cauza persecutării lor, trebuind sau să-şi găsească altă ”acasă”, unii la New York, alţii la Viena, alţii în Lombardo-Veneţia iar alţii au fost asimilaţi complet de către croaţi. Abia acum guvernul croat ia unele măsuri de protejare a limbii lor, cu cele două graiuri, graiul din Jeiăn în nord şi graiul din valea Raşa, la 8 km sud de Jeiăn, limbă ce nici nu mai există nici în scris nici în biserică. Pe la 1700 trăiau de la împrejurimile Triestului până în insulele Krk şi Cres. Dar nu numai aici. Se pare că şi zona Rimini, San Marino, Ravena fusese populată de refugiaţi istroromâni. Dar de “Cei trei magi de la răsărit”, în costume dacice, pileati toată ziua, aflaţi într-un mozaic din Ravena, ce ziceţi? “Rumerii”, cum se numesc singuri, mai sunt şi prin Australia, Noua Zeelandă, Canada şi Cehia. Pe la 1800 existau 114 localităţi istriote populate de rumeri, iar acum doar 8 în Croaţia şi 2 în Slovenia. La 1880 erau 2299 istroromâni în 8 aşezări. Mai multe amănunte găsiţi precis aici. Acum sunt înregistraţi statistic 810 români şi 22 de “morlaci” sau “cici”. De unde au apărut ei? Părerile sunt împărţite, ultimele cercetări optând pentru zona Munţilor Apuseni, de unde ar fi venit pe la 1400-1500. Toate bune, dar există menţiuni în Italia de existenţă a lor în secolul VII pe coasta dalmată. S-ar putea să fie adevărată poligeneza lor.

2 comentarii

  1. [...] Istro-românii Fri Jan 21, 2011 22:32 pm În apusul Croaţiei, la marea Adriatică, mai la sud de Triest, se află peninsula Istria, aflată şi ea la întretăierea unor sfere de influenţă a diferite civilizaţii, asta de mii de ani. Parcă alungaţi de pe alte meleaguri mai propice vieţuirii, în zona muntoasă a peninsulei mai sălăşuiesc nişte vlahi sau români, cum le-om spune, [...] [...]
    Pingback by Istro-românii - Ziarul toateBlogurile.ro — 21 ianuarie 2011 @ 23:16 |Modifică
  2. O adevarata placere sa va citesc, de fiecare data! Ma simt aproape ca la scoala (si tin sa precizez ca mi-a placut acolo foarte mult, de asta am facut 16 ani de scoala :) ). Lucruri noi, imbracate intr-o scriitura originala care place foarte mult ochiului… Am sa va mai trec pragul. O seara buna!
    Comentariu by mariapopart — 21 ianuarie 2011 @ 23:26 |Modifică

Meglenoromâni

23 ianuarie 2011

Meglenoromâni

    Fenomenul de poligeneză este şi mai clar când ne apropiem de rudele noastre meglenoromâne. Izvoarele istorice îi atestă clar în secolul X pe locul în care sunt şi astăzi. Analizele lingvistice îi trimit tocmai prin secolele XII-XIII, după regatul vlaho-bulgar al Asăneştilor. Majoritatea trăiesc în actuala Grecie, unde nu sunt recunoscuţi ca minoritate. Mai sunt pe acolo încă între 12 şi 20.000 în regiunea numită Meglen.
    În 1094, împăratul Alexios Comnenul răspunde plângerii făcute de călugării de la Marea Lavră din privind populaţia vlahă care ajunsese pe domeniul mănăstirii şi nu se supunea dărilor anuale.
    Şi zise Împăratul:
    “… Deci aceşti vlahi ai mănăstirii Sf. Atanasie, cum am spus, îşi vor paşte turmele pe locuri legiuite ale provinciei Moglena, începând de acuma şi pentru totodeauna, fără să fie supăraţi sau ameninţaţi şi fără să li se ceară vreo dare pentru o datorie oarecare. Ba chiar şi cele două stâne, adică cea stăpânită de Stan, numită Rimniţa, şi cea gospodărită de copiii lui Radu cel Şchiop şi a lui Peducel, apoi cele deţinute de vlahii acestei mănăstiri pe înălţimea obştească de la Craviţa, şi pe acestea porunceşte Domnia mea să le ţină tot ei fără să dea nici o dare, şi fără vreo ameninţare sau supărare din partea cuiva, căci i-a fost acordat acestei mănăstiri ca orice fiinţă ce ţine de dânsa să fie impusă de dânsa cu darea pe stână, cu zeciuială şi cu orice impozit cerut după datină de la stânele aflate în amintita înălţime. …”
    Dacă ai întreba pe vreunul din ei despre meglenoromâni, ar da din umeri a neştiinţă. Aceasta este o denumire dată de către oamenii de ştiinţă, pentru a le pune o etichetă. Ei se numesc după numele satelor în care-şi duc traiul. Se mai numesc, după cum le spun cei din jur, vlasi.
    Locul lor de baştină este la nord de Salonic, în regiunea Meglen, Caragiova, în turceşte la vest de râul Vardar. După cum spun specialiştii, erau aşezaţi într-un orăşel, Nânta şi zece sate: Lunguţa, Birislav, Huma, Oşani, Liumniţa, Cupa, Ţârnarcea, şi trei comune cu români bulgarizaţi: Baroviţa, Coinsco şi Sirminina. Datele precise istorice asupra trecutului meglenoromânilor lipsesc şi acesta nu poate fi reconstruit decât cu ajutorul studierii limbii. Câteva din localităţile din nord se află în actuala FIROM, pînă şi-o găsi şi aceasta un nume care să nu supere prea tare pe vecinii greci de la sud, care se cam supără şi între ei şi pe toată lumea şi pierd mereu.
    După 1913, în urma războiului balcanic, teritoriul meglenoromânilor intră sub stăpânire grecească, iar ei sunt siliţi să emigreze spre nordul Dunării, mulţi fiind împuşcaţi în mijlocul satelor. În timpul primului război mondial teritoriul lor a fost în zona frontului bulgar, iar după ce grecii au adus aici colonişti din Asia, pentru a asigura frontiera cu Iugoslavia, un nou val de meglenoromâni au emigrat, fiind aşezaţi în Dobrogea, în cele două judeţe nou alipite.După 1940, când Cadrilaterul a trecut la bulgari, au fost mutaţi în nordul Dobrogei, unde sunt şi acum. Meglenoromânii musulmani din Nânta au plecat în Turcia, mai ales în Tracia orientală, în urma schimbului de populaţie dintre Grecia şi Turcia; erau cunoscuţi sub numele Karadjovalides, adică locuitori ai districtului Karadjova.
    Dispunem de două hărţi, una cu amplasarea în Balcani a românilor sud-dunăreni, megleno-românii fiind marcaţi cu portocaliu, o culoare care nu mai este la modă în România de când cu cele 5 guverne Bok-iste, care au reuşit să ducă la coasă de fier marea majoritate a populaţiei.
    A doua hartă arată dispunerea în zona meglenă a satelor locuite de aseştia. Este cât se poate de clar că nu mai este actuală. Dar una mai nouă nu există şi nu are nimeni interes s-o facă.
    Cât despre emigrarea nântenilor (meglenoromânilor musulmani), ea a avut loc după războiului greco-turc, în anul 1923. Datorită religiei musulmane au fost consideraţi turci şi forţaţi să emigreze. Probabil că datorită termenului scurt în care s-a produs această dislocare a nântenilor, ca şi greutatea de răspuns a autorităţilor de la Bucureşti, a făcut ca aceştia să se îndrepte spre Turcia, parteneră în schimbul de populaţie cu Grecia. Este trist însă că nu au fost preluaţi ulterior în Cadrilater.
    „Nântenii, conştienţi de naţionalitatea lor, mai mult de cât comunitatea religioasă ce-i lega de turci, au cerut, prin consulat, să fie colonizaţi în România, dar, neprimind un răspuns favorabil, s-au hotărât pentru Turcia”,
    relatează A. Hâciu, din cele ce aflase de la C. Noe. Urmaşii lor sunt găsiţi astăzi în zona Edirne, în localităţile următoare, cu indicarea numărului de familii: Edirne (100?), Kirklareţi (100), Babaescki (70), Lüleburgas (80), Uzunköprü (100?), Corlu (100?), Malkara (50), Balli (10), Gözsüzköy (50), Kalamiş (50), Hoşköy (20), Mürefte (5), Şarköy (80) – cf. Kahl, 1999: 34.
    Dar este departe tare până acolo, cine să se intereseze de ei. Numai eu am trecut de două ori prin Edirne, dar înafară de splendida moscheie de acolo, nu m-a interesat nimic, habar nu aveam de existenţa unor rude de-ale noastre, din acelea care se roagă spre Mecca şi nu către răsărit.
    Doar când am fost în Grecia, la Paralia Katerini, am băgat de seamă că eram înţeles foarte uşor de localnici. Am pus pe seama numărului mare de turişti români ce umpleau localtatea, până când, obişnuit de mic să vorbesc româneşte, am comandat ceva la un fast-food, parcă un şniţel. Puştiul care mă servea m-a întrebat dacă sunt român şi a chemat imediat pe un chelner mai în vârstă, cu care m-am înţeles binişor. Nu pricepeam eu dece mă înţeleg mai uşor cu un grec mai în vârstă, dar acum bănuiesc că prin zonă sunt sau meglenoromâni sau aromâni “olimpieni”, adică de la poalele Olimpului, care nu este deloc departe de Paralia Katerini.

Aromânii

24 ianuarie 2011

Aromânii

    Aromânii sunt cunoscuţi decând există lumea, putem spune. Lumea de după imperiul roman. Un singur lucru nu pot să-l facă – să fie uniţi. Deaceea probabil nu au ajuns să aibă un stat al lor. Şi mai mereu găsesc câte un motiv de ceartă. Nu demult, poate că nu e nici o lună, un parlamentar de la noi, nu ştiu exact cum îl cheamă, parcă Calacheu, de origine aromân, a cerut ca aromânii să fie consideraţi o minoritate naţională. A apărut imediat o petiţie semnată de multe personalităţi aromâne din ţară şi din diaspora, către preşedintele României, prin care se demonstra aiureala colicitării. Bineînţeles că totul are un substrat pur material, minorităţile bucurându-se de nişte ajutoare substanţiale şi locuri asigurate în Parlament.
    În peninsula balcanică trăiesc acum între 100.000 şi 300.000 de aromâni, repartizaţi astfel
    Grecia 40.000-200.000, Albania 4200-50.000, România 75.000, Serbia 15.000, Bulgaria 10.500, FYROM-Macedonia 9700
    În 579 d.C., doi cronicari bizantini, Theophanis şi Theophylactus, au notat existenţa limbii Armani (vlahe). Cuvântul Vlachoi, derivat din limba slavică a devenit înlocuitorul termenului Armani, fiind notat prima oară în anul 976 în cronica autorului grec numit Kedrinos.
    Rabinul Benjamin de Tudela scrie în 1170: “De acolo începe Valachia ai cărei locuitori trăiesc în munţi, este naţia cunoscută sub numele de valahi, care sunt uşori ca cerbii. Nimeni nu se poate război cu ei, nici un rege nu-i poate supune, domni asupra lor.” Această stare de independenţă au conservat-o şi după cucerirea turcească. Tari pe libertate şi poziţiile lor redutabile, aromânii au încheiat cu sultanii turci Murat al II-lea şi Soliman Magnificul, cunoscutele capitulaţii care le asigurau o independenţă aproape completă.
    În 1875 Kanitz spunea “… este uimitor că aromânii din Macedonia n-au fost absorbiţi de popoarele care îi înconjoară. Din acest punct de vedere, aromânii arată un patriotism egal cu cel al evreilor, şi asta cu atât mai remarcabil, cu cât acest popor nu este separat de vecinii săi printr-o linie de demarcaţie religioasă”.
    O constatare asemănătoare o face şi Jirecek: “Demn de remarcat este tenacitatea acestui popor, cu toate că este răzleţit şi dispreţuit, ţine cu tărie la naţionalitatea şi la limba sa”. Această tendinţă de a evita declararea originii naţionale la recensăminte, se observă şi în diaspora evreiască. Ei n-au fost biruiţi sufleteşte, căpătând un complex de inferioritate. Renegarea este ca la evrei, mai mult aparentă, pentru camuflare. De altfel, faptul că şi în diaspora ei continuă să se căsătorească între ei, dovedeşte un complex de sentimente printre care şi acela al superiorităţii. La înălţimi apreciabile s-au dezvoltat oraşele aromâneşti ca Moscopole, Şipsca, …”ca nişte stupi” de albine cum le numeşte Pouqueville “aşezate printre crăpături de stânci în jurul cărora vuiesc şivoaiele”.
    România a deschis între 1864 şi 1900 100 de şcoli în Grecia, Albania şi Macedonia, cu limbă de predare română. S-a ales româna în lipsa unei aromâne literare unitare. După modificările de graniţe de după primul război mondial şi ca urmare a persecuţiilor la care era supusă populaţia aromână, guvernul român a propus la un congres ţinut la Veria ca cei care doresc, să fie strămutaţi în Dobrogea.
    De steag însă aromânii nu au dus lipsă. Acesta, cusut prin tradiţie de femei, nu avea un caracter oficial ci era al unei familii şi era arborat la nunţi şi botezuri. La înmormântări era înfăşurat şi avea panglici negre. Drapelul a fost totuşi înălţat oficial în 1906, când printr-o hotărîre de guvern, de fapt în urma emiterii iradelei sultanului otoman Abdul Hamid, aromânii au fost recunoscuţi ca milet, constituind aşa-numitul Ulah milet. A fost o ocazie ratată de constituire a unui stat aromân, şi ratată nu din cauza turcilor ci a urmărilor războiului balcanic din 1913. Deasemeni a fost folosit şi la la Conferinţa de pace de la Paris din 1919, când aromânii şi-au revendicat drepturile culturale. Tot degeaba.