14 iulie 2012
Acum trei ani am ajuns iar prin Paris. Cred că este un oraş în care aş
fi putut trăi cu multă râvnă şi plăcere. Poate şi datorită faptului că
maică-mea făcuse facultatea de limba franceză, aveam acasă destule cărţi
franţuzeşti, iar între cinci şi nouă ani am vorbit acasă franceza.
Aveam şi Le petit Larousse, destul de bine ilustrat, care m-a fascinat
toată copilăria. Nu prea mi-a folosit. A venit Războiul rece, cu a sa
Cortină de Fier, nici maică-mea, nici eu nu am putut merge mult timp în
Franţa. Abia în 2003 am fost eu prima dată. Eram ca la mine acasă.
Hărţile le aveam în minte. Dar nimic nu a semănat cu ceea ce ştiam din
cărţi. Bineînţeles că nici măcar limba. Dar m-am descurcat, cu ceeace
voiam eu să văd şi să aflu. Am fost la Paris doar cu excursii organizate
în grupuri de 45-50 de persoane, cu dormitul asigurat în nişte hoteluri
de ultimă clasă, foste bordeluri, dar bine plasate, ba lângă Place
Pigalle, ba lângă Gare de l’Est. Ambianţă interesantă, doar atât pot
spune. Dacă Parisul ar fi doar un oraş … Dar nu, el este o stare de
spirit. Din toată Europa se îndreaptă către el, cu speranţă, toţi
dezmoşteniţii elitelor. Aici speră ei să-şi găsească locul. Şi marea
majoritate şi-l găsesc. Fiecare cartier este un alt oraş, cu monumentele
sale, cu sfinţii săi, cu oamenii săi şi mai ales cu artiştii săi.
Ieşisem de la Luvru, obosit, dar cu mintea ca o perie. M-am aşezat pe o
bancă, în Grădinile Tuilerie, cu faţa la un mic lac, pe care, copii şi
adulţi mânau cu câte un băţ modele de bărci cu pânze. Era o atmosferă
ireală, atemporală. Prozaic, eu, am scos din traistă un corn pufos şi
nişte brânză topită. Le-am mâncat tacticos, fără ca cineva să mi se uite
în gură. Fiecare se ocupa de propriul segment de viaţă. Doar nişte
portocali, din ciuberele lor, se asigurau că totul este în regulă. Nu mă
deranjau, cu toate că mă aşteptam ca din clipă în clipă, să se alinieze
pe alee şi să alunece, încet, încet către oranjeria din stânga mea. Un
fel de chioşc oferea o lungă listă de feluri de îngheţată, care-mi punea
la grea încercare vocabularul meu gastronomic. Nume de fructe de pe tot
globul se amestecau ca într-un uriaş curcubeu în cornetele micuţe, se
pare că foarte agreate de copiii ce se zbenguiau. Nu aveam de gând să-mi
testez stomacul meu de estic, aşa că m-am îndreptat către Place de la
Concorde, cu gând să parcurg pe urmă, măcar un pic din Champs-Elysee. Am
ieşit din grădină admirând gardul de fier forjat şi uriaşele porţi.
Partea de sus a gardului este formată din mii de suliţe ascuţite şi
aurite. O străfulgerare a soarelui pe ele m-a făcut să mă împiedic. O
groapă în centrul Parisului ? Unde suntem ? Nu era o groapă. Toată piaţa
era cu 30 – 40 de centimetri mai jos şi era scos tot caldarâmul. În
unele locuri erau grămezi de pietre, se pregăteau pesemne de vreo
aniversare. O mulţime de călăreţi, toţi în costume de epocă, erau masaţi
în centrul pieţei. În jurul lor gloate, celebra gloată, totdeauna
curioasă şi nesătulă de sacrificii. Iar din mijlocul pieţei lipsea
obeliscul egiptean, cel adus tocmai de la Luxor, primit de regele Louis
Philippe de la guvernatorul Egiptului, Mohamed Ali. În locul lui se
ridica o construcţie ciudată de lemn, ca o catapultă la o primă vedere,
în care nu voiam să recunosc ceea ce ea era, Ghilotina. Celebra
Ghilotină care i-a cunoscut, dacă putem să spunem aşa, pe Louis al
XVI-lea, pe Maria-Antoaneta, pe Robespierre, pe Danton şi pe încă 17.000
de … cetăţeni. Ce reconstituire groaznică, îmi spuneam în timp ce
pantofii mi se lipeau de amestecul de praf, urină de cal şi nu numai şi
de un lichid maroniu cu un miros înecăcios şi înţepător. Sânge. Nu putea
fi decât sânge. Deodată se aude o bufnitură, un omuleţ îmbrăcat în roşu
ridică de jos ceva ce semăna a cap de om şi gloata strigă satisfăcută
“Vive le Roi, vive le Roi!”. Două ajutoare ridică corpul descăpăţânat
şi-l aruncă într-o căruţă ce stătea alături. Atunci observ că erau de
fapt un şir întreg de căruţe, unele erau deja pline, altele aşteptau la
încărcat. Omuleţul, cel care juca evident rolul călăului aşeză cu
oarecare grijă căpăţâna, cu părul în sus, la rând, într-o ladă de lemn.
Alte zeci de lăzi zăceau alături stivuite, toate cu părul în sus,
probabil pentru a uşura manipularea. Probabil se turna un film despre
Teroare, acea epocă în care au fost omorîţi peste 40.000 de persoane,
toate vinovate că au existat. Nevăzând nici un aparat de filmat, m-am
apropiat, dar era să fiu călcat de un cal care tocmai se împiedicase de
ceva. Dar este chiar un cadavru, m-a săgetat prin minte. Da, era chiar
un cadavru, plin de sânge şi de praf, descălţat şi fără haine. Unde
sunt? Am căutat să mă îndepărtez cât am putut de repede, dar gloata
începu să mârâie. Dece plecam, când totul era atât de frumos? Unde mai
puteam să văd aşa ceva? Era să leşin. Nu mai auzeam decât « – Merde » Ia
auzi, de merdenele le arde acum. Scenele absurde se succedau cu
repeziciune în jurul meu. Am alunecat, m-am murdărit tot, puţeam
îngrozitor, nu ştiu dacă de la mine sau de la mâzga de pe jos sau poate
de la frecatul cu gloata. Dar acum parcă nu mă mai vedeau. Eram ca ei.
Îmi venea să mă apropii şi eu de eşafodul uriaş şi să pun mâna la
construcţia societăţii iluministe, cu celebra deviză « Liberté, égalité,
fraternité », societate din care doream să fac parte. Da, iată-mă la
originile ei, pot spune. Pun şi eu o bardă la această construcţie
minunată. Întotdeauna noi românii am fost acolo unde a trebuit. Ba chiar
mai ales acolo unde n-ar fi trebuit să fim.
Se întuneca. Se auzi un chiot. « – No, hai ». Nu eram singur. Căruţele
se puseră în mişcare, precedate de cele zece în care erau puse ordonat,
ca o pradă preţioasă, lăzile cu capete. Caii strănutau nervoşi de la
mirosul sângelui care umpluse drumul, drumul ce avea să fie luxoasa
Champs-Elysee. Aveam acelaş drum. Când să ies din piaţă am mai aruncat o
privire în spate, către silueta ce se profila neagră pe cerul
roşu-vineţiu. M-am împiedicat şi am căzut pe piatra cubică de pe
trecerea de pietoni. Doi negri s-au repezit şi înainte să pot protesta
mă ridicaseră şi mă scuturau de praf zâmbind condescendent “- l’alcool
n’est pas bon monsieur”. Eram chiar pe Champs-Elysee, înghesuiala era
mare, toţi circulau pe dreapta trotuarului, parcă eram pe Strada Mare
dintr-un vechi oraş transilvănean, înainte de război. Ce comparaţie
stupidă!.
Epoca Terorii. Nimeni nu s-a gândit că acela a fost doar începutul.
Cele două războaie mondiale, fascismul, comunismul, Cambogia, Ruanda,
Congo, Vietnam, China, Tibet, Cuba, Irak. Şi lista este deschisă.
- – - – - – - – - -
Remake 2010. 14 iulie 2012. Am recitit-o. Au şi trecut doi ani de când am scris-o. Cam repede.
18 decembrie 2010
Side, oraşul vechi, este la 75 de km la răsărit
de Antalya, pe o peninsulă de nu mai mult de 800 de metri lungime şi 300
lăţime. Oraşul a fost întemeiat încă de hitiţi, apoi, ca toată Anatolia
a cunoscut schimbări succesive de civilizaţii dominante. Ruinele la
fel, se suprapun într-un amalgam greu de imaginat. Ultima migrare a fost
cea a grecilor musulmani din Creta, în 1895, care s-au stabilit printre
ruinele vechiului oraş. Casele au fost construite folosind ruinele aşa
cum erau, aşa că se pare că deranjul lor nu a fost catastrofal, ca în
alte părţi. La mijlocul secolului XX, când a venit şi aici moda
clădirilor înalte, guvernul turc a avut buna inspiraţie de a interzice
ridicarea acestora pe vechiul sit al oraşului. Acum se pot vedea doar
clădiri cu un etaj, mai rar două, de obicei restaurante, ce dau culoare
locului. Autorităţile turce au început săpături arheologice prin 1947,
care, cu intermitenţe, continuă şi acum. Este drept că te cam iei cu
mâinile de cap când trebuie să calci pe câte un trotuar, care se face
bucăţele sub paşii tăi şi îţi dai seama că este vorba de un mozaic
roman. Şi asta nu doar într-un singur loc. Iar despre reconstituiri,
cred că am trecut cu câteva zeci de ani prea devreme. Există un fel de
parcuri sau parcări de obiecte antice, sortate după forme. Sute de
coloane unele lângă celelalte, sute de capiteluri, zeci de frontoane,
stau parcate aşa cum stau pe la noi maşinile. Doar la Amfiteatru se pare
că se lucrează, dar nu am putut vedea nimic de aproape, intrarea fiind
interzisă. Închis era şi muzeul din păcate. Dar pe marginea drumului
erau sfărâmături de frize, sculpturi, cât să umpli zece muzee. Şoseaua
care te duce prin mijlocul peninsulei este, ca şi străduţele adiacente,
plină de magazinaşe ce forfotesc de vânzători, lucrători şi cumpărători,
poate mai mult gură-cască, aşa ca mine. Spre mare ea se termină, ca
toate în Turcia, cu un monument dedicat memoriei lui Kemal Ataturk,
creatorul Turciei moderne, pe care a creionat-o cam aşa cum este şi
acum. Prin constituţie, orice deraiere este aspru pedepsită. Aşa că
aveţi grijă ce vorbiţi şi la ce vă strâmbaţi. Pe această temă în Turcia
nu se glumeşte. Şi au domnilor turcii nişte închisori … de li s-a dus
buhul. Nu prea ştiu cum o să se descurce cu drepturile omului din
Uniunea Europeană. Dar mai trece timpul. Eu tare aş dori să intre cât
mai repede. Oamenii sunt foarte amabili, drăguţi şi înţelegători cu
turiştii. Iar babele alea cu bazmale nu mă deranjau deloc, aşa era şi pe
la noi pe la ţară acum vreo 50 de ani.
Cum faci stânga de la monumentul cu un bust şi doi lei, dai de imensele
coloane de pe ţărm ale fostului Templu al lui Apollo, din care au mai
rămas acum în picioare 6, alte 11 se pare că sunt prin Atena şi vechiul
Constantinopol iar restul prin pământ sau în marea de alături.
O frumoasă plajă şi un mic port întregesc mirificul locului. Când am
mers pe esplanadă nu m-am putut abţine să beau un pahar înalt din
băutura zeilor, sucul de rodii, făcută pe loc de un turc cu fes. Cât
despre magazine ai de ales între sugiuc, mirodenii, papuci, narghilele,
prosoape, blugi, covoare orientale, colaci de salvare şi de joacă pentru
copii, toate în locuri specializate şi de o multitudine de forme,
modele sau dimensiuni. Bazarul oriental în toată splendoarea, asortat cu
ruine greceşti şi romane. Poţi să treci de zece ori pe aceeaşi stradă
şi tot mai ai ce vedea.
15 ianuarie 2011
Am
obiceiul să mă uit aproape zilnic pe siturile de vânzare de timbre
on-line Okazii, eBay, Profila, Delcampe. Mai afli cîte o minune. Pe
Okazii am dat de o ofertă de timbre locale ungureşti tipărite în timpul
primului război mondial şi puţin după, în împrejurarea destrămării
Imperiului Austro-ungar.
Era vorba de zona dintre Austria şi Ungaria,
locuită de germani austrieci şi de croaţi. Era cunoscută şi drept
“coridorul slav”, ce făcea singura legătură dintre slavii sudici şi cei
vestici. La fel cum s-a întâmplat şi la noi în Banat, unde şi ungurii şi
sârbii şi românii au profitat de situaţia politică incertă de până la
semnarea Tratatului de pace şi şi-au tras fiecare ceva mărci locale
foarte puţin poştale. Au fost făcute să circule, cu ajutorul primarilor,
diriginţilor de poştă, ofiţerilor din armatele ce sălăşuiau vremelnic
pe acolo, a negustorilor de timbre, toţi filatelişti din bunic în tată-n
fiu când era vorba de scos un ban. Pe timbrele cu pricina scria mare
şi clar Lajtabansag iar ele erau catalogate de vânzătorul din România
ca fiind din … Lituania. Ungaro-austriecii din zonă o numesc
Lajtabansag în ungureşte, Leitha-Banat în germană, Burgenland de către
austrieci, în croată şi slovenă Grădişte sau Grădişteanka (!)
Curiozitatea m-a făcut să mă uit un pic pe Goagla lui Vanghelie, nu-mi
aminteam exact contururile statului, şi dau de o hartă, de fapt de mai
multe, dar una mi-a atras atenţia, cea cu minorităţile.
Într-o zonă compactă erau 12 sate locuite de … vlahi. În mare ei sunt
numiţi croaţi, dar au o limbă care a fost româna la origine, sau o
protoromână după alţii, dar influenţată de croata din mediul în care s-a
dezvoltat ulterior. Data la care au apărut aici nu este clară, variază
între secolele VIII-IX şi XV-XVI. Sau provin din populaţia romanizată
din Imperiul roman, şi despărţită de slavi când aceştia au ajuns în
Balcani, sau au ajuns odată cu stabilirea în mărci, prisăci sau diferite
cetăţi, la marginile Ungariei, din germanici, secui şi români. Oricum,
asimilarea lor totală, mai sunt vreo 17.000, de către slavi şi acum de
către germanii austrieci nu este decât o chestiune de încă nişte zeci de
ani. Tot căutând pe internet am văzut că sunt departe de a fi primul
care dă cu nasul de ei. În Formula AS există articolele deosebit e interesante scrise de către Bogdan Lupescu “Copii ai Vlahiei suntem noi”, vezi aici. Echipajul care a făcutdocumentarea a fost format din Florentin Popa, Claudiu Târziu, Sânziana Pop şi Andrei Cheran.
Deasemeni, am mai găsit numele actuale ale celor 14 sate locuite de
vlahi, dintre care acum au rămas 12 : Althodis, Weiden cu Parapatisch
şi Ştefanshof, ober şi Unterpodgoria, Rumpersdorf, Podler, Allersdorf,
Allersgraben cu Raurigel, Altschlaining, Mochmeierhof şi Spitzzicken,
toate aşezate în plasa Oberwart. În prezent Stefanshof este părăsit, iar
Altschlaining este complet german… Datele sunt din articolul lui
Trinţu Măran din Viena, cercetător istoric, cetăţean austriac de origine
român, care postează în 2010 un articol scris la 17 septembrie 1995.
Vezi aici, în situl Asociaţiei Astra Română pentru Banat
21 ianuarie 2011
În
apusul Croaţiei, la marea Adriatică, mai la sud de Triest, se află
peninsula Istria, aflată şi ea la întretăierea unor sfere de influenţă a
diferite civilizaţii, asta de mii de ani. Parcă alungaţi de pe alte
meleaguri mai propice vieţuirii, în zona muntoasă a peninsulei mai
sălăşuiesc nişte vlahi sau români, cum le-om spune, tot acelaşi lucru
este, acum într-o zonă foarte restrânsă, mai demult cuprinzând însă şi
zone adiacente peninsulei, al cărui oraş principal are un nume tare
românesc de altfel …
Ultimele două conflagraţii mondiale au dus la scăderea drastică a
populaţiei istro-române. Multele schimbări de frontiere au făcut să
aparţină ba austro-ungarilor, ba italienilor, ba iugoslavilor, iar acum
croaţilor. Limba lor, nici slavă, nici italiană, a fost cauza
persecutării lor, trebuind sau să-şi găsească altă ”acasă”, unii la New
York, alţii la Viena, alţii în Lombardo-Veneţia iar alţii au fost
asimilaţi complet de către croaţi. Abia acum guvernul croat ia unele
măsuri de protejare a limbii lor, cu cele două graiuri, graiul din Jeiăn
în nord şi graiul din valea Raşa, la 8 km sud de Jeiăn, limbă ce nici
nu mai există nici în scris nici în biserică. Pe la 1700 trăiau de la
împrejurimile Triestului până în insulele Krk şi Cres. Dar nu numai
aici. Se pare că şi zona Rimini, San Marino, Ravena fusese populată de
refugiaţi istroromâni.
Dar de “Cei trei magi de la răsărit”, în costume dacice, pileati toată
ziua, aflaţi într-un mozaic din Ravena, ce ziceţi? “Rumerii”, cum se
numesc singuri, mai sunt şi prin Australia, Noua Zeelandă, Canada şi
Cehia. Pe la 1800 existau 114 localităţi istriote populate de rumeri,
iar acum doar 8 în Croaţia şi 2 în Slovenia. La 1880 erau 2299
istroromâni în 8 aşezări. Mai multe amănunte găsiţi precis aici.
Acum sunt înregistraţi statistic 810 români şi 22 de “morlaci” sau
“cici”. De unde au apărut ei? Părerile sunt împărţite, ultimele
cercetări optând pentru zona Munţilor Apuseni, de unde ar fi venit pe la
1400-1500. Toate bune, dar există menţiuni în Italia de existenţă a lor
în secolul VII pe coasta dalmată. S-ar putea să fie adevărată
poligeneza lor.
23 ianuarie 2011
Fenomenul
de poligeneză este şi mai clar când ne apropiem de rudele noastre
meglenoromâne. Izvoarele istorice îi atestă clar în secolul X pe locul
în care sunt şi astăzi. Analizele lingvistice îi trimit tocmai prin
secolele XII-XIII, după regatul vlaho-bulgar al Asăneştilor. Majoritatea
trăiesc în actuala Grecie, unde nu sunt recunoscuţi ca minoritate. Mai
sunt pe acolo încă între 12 şi 20.000 în regiunea numită Meglen.
În 1094, împăratul Alexios Comnenul răspunde plângerii făcute de
călugării de la Marea Lavră din privind populaţia vlahă care ajunsese pe
domeniul mănăstirii şi nu se supunea dărilor anuale.
Şi zise Împăratul:
“… Deci aceşti vlahi ai mănăstirii Sf. Atanasie, cum am
spus, îşi vor paşte turmele pe locuri legiuite ale provinciei Moglena,
începând de acuma şi pentru totodeauna, fără să fie supăraţi sau
ameninţaţi şi fără să li se ceară vreo dare pentru o datorie oarecare.
Ba chiar şi cele două stâne, adică cea stăpânită de Stan, numită
Rimniţa, şi cea gospodărită de copiii lui Radu cel Şchiop şi a lui
Peducel, apoi cele deţinute de vlahii acestei mănăstiri pe înălţimea
obştească de la Craviţa, şi pe acestea porunceşte Domnia mea să le ţină
tot ei fără să dea nici o dare, şi fără vreo ameninţare sau supărare din
partea cuiva, căci i-a fost acordat acestei mănăstiri ca orice fiinţă
ce ţine de dânsa să fie impusă de dânsa cu darea pe stână, cu zeciuială
şi cu orice impozit cerut după datină de la stânele aflate în amintita
înălţime. …”
Dacă ai întreba pe vreunul din ei despre meglenoromâni, ar da din umeri
a neştiinţă. Aceasta este o denumire dată de către oamenii de ştiinţă,
pentru a le pune o etichetă. Ei se numesc după numele satelor în care-şi
duc traiul. Se mai numesc, după cum le spun cei din jur, vlasi.
Locul lor de baştină este la nord de Salonic, în regiunea Meglen,
Caragiova, în turceşte la vest de râul Vardar. După cum spun
specialiştii, erau aşezaţi într-un orăşel, Nânta şi zece sate: Lunguţa,
Birislav, Huma, Oşani, Liumniţa, Cupa, Ţârnarcea, şi trei comune cu
români bulgarizaţi: Baroviţa, Coinsco şi Sirminina. Datele precise
istorice asupra trecutului meglenoromânilor lipsesc şi acesta nu poate
fi reconstruit decât cu ajutorul studierii limbii. Câteva din
localităţile din nord se află în actuala FIROM, pînă şi-o găsi şi
aceasta un nume care să nu supere prea tare pe vecinii greci de la sud,
care se cam supără şi între ei şi pe toată lumea şi pierd mereu.
După 1913, în urma războiului balcanic, teritoriul meglenoromânilor
intră sub stăpânire grecească, iar ei sunt siliţi să emigreze spre
nordul Dunării, mulţi fiind împuşcaţi în mijlocul satelor. În timpul
primului război mondial teritoriul lor a fost în zona frontului bulgar,
iar după ce grecii au adus aici colonişti din Asia, pentru a asigura
frontiera cu Iugoslavia, un nou val de meglenoromâni au emigrat, fiind
aşezaţi în Dobrogea, în cele două judeţe nou alipite.După 1940, când
Cadrilaterul a trecut la bulgari, au fost mutaţi în nordul Dobrogei,
unde sunt şi acum. Meglenoromânii musulmani din Nânta au plecat în
Turcia, mai ales în Tracia orientală, în urma schimbului de populaţie
dintre Grecia şi Turcia; erau cunoscuţi sub numele Karadjovalides, adică
locuitori ai districtului Karadjova.
Dispunem de două hărţi, una cu amplasarea în Balcani a românilor
sud-dunăreni, megleno-românii fiind marcaţi cu portocaliu, o culoare
care nu mai este la modă în România de când cu cele 5 guverne Bok-iste,
care au reuşit să ducă la coasă de fier marea majoritate a populaţiei.
A doua hartă arată dispunerea în zona meglenă a satelor locuite de
aseştia. Este cât se poate de clar că nu mai este actuală. Dar una mai
nouă nu există şi nu are nimeni interes s-o facă.
Cât despre emigrarea nântenilor (meglenoromânilor musulmani), ea a avut
loc după războiului greco-turc, în anul 1923. Datorită religiei
musulmane au fost consideraţi turci şi forţaţi să emigreze. Probabil că
datorită termenului scurt în care s-a produs această dislocare a
nântenilor, ca şi greutatea de răspuns a autorităţilor de la Bucureşti, a
făcut ca aceştia să se îndrepte spre Turcia, parteneră în schimbul de
populaţie cu Grecia. Este trist însă că nu au fost preluaţi ulterior în
Cadrilater.
„Nântenii, conştienţi de naţionalitatea lor, mai mult de cât comunitatea
religioasă ce-i lega de turci, au cerut, prin consulat, să fie
colonizaţi în România, dar, neprimind un răspuns favorabil, s-au hotărât
pentru Turcia”,
relatează A. Hâciu, din cele ce aflase de la C. Noe. Urmaşii lor sunt
găsiţi astăzi în zona Edirne, în localităţile următoare, cu indicarea
numărului de familii: Edirne (100?), Kirklareţi (100), Babaescki (70),
Lüleburgas (80), Uzunköprü (100?), Corlu (100?), Malkara (50), Balli
(10), Gözsüzköy (50), Kalamiş (50), Hoşköy (20), Mürefte (5), Şarköy
(80) – cf. Kahl, 1999: 34.
Dar este departe tare până acolo, cine să se intereseze de ei. Numai eu
am trecut de două ori prin Edirne, dar înafară de splendida moscheie de
acolo, nu m-a interesat nimic, habar nu aveam de existenţa unor rude
de-ale noastre, din acelea care se roagă spre Mecca şi nu către răsărit.
Doar când am fost în Grecia, la Paralia Katerini, am băgat de seamă că
eram înţeles foarte uşor de localnici. Am pus pe seama numărului mare de
turişti români ce umpleau localtatea, până când, obişnuit de mic să
vorbesc româneşte, am comandat ceva la un fast-food, parcă un şniţel.
Puştiul care mă servea m-a întrebat dacă sunt român şi a chemat imediat
pe un chelner mai în vârstă, cu care m-am înţeles binişor. Nu pricepeam
eu dece mă înţeleg mai uşor cu un grec mai în vârstă, dar acum bănuiesc
că prin zonă sunt sau meglenoromâni sau aromâni “olimpieni”, adică de la
poalele Olimpului, care nu este deloc departe de Paralia Katerini.
24 ianuarie 2011
Aromânii sunt cunoscuţi decând există lumea, putem spune. Lumea de
după imperiul roman. Un singur lucru nu pot să-l facă – să fie uniţi.
Deaceea probabil nu au ajuns să aibă un stat al lor. Şi mai mereu găsesc
câte un motiv de ceartă. Nu demult, poate că nu e nici o lună, un
parlamentar de la noi, nu ştiu exact cum îl cheamă, parcă Calacheu, de
origine aromân, a cerut ca aromânii să fie consideraţi o minoritate
naţională. A apărut imediat o petiţie semnată de multe personalităţi
aromâne din ţară şi din diaspora, către preşedintele României, prin care
se demonstra aiureala colicitării. Bineînţeles că totul are un substrat
pur material, minorităţile bucurându-se de nişte ajutoare substanţiale
şi locuri asigurate în Parlament.
În peninsula balcanică trăiesc acum între 100.000 şi 300.000 de aromâni, repartizaţi astfel
Grecia 40.000-200.000, Albania 4200-50.000, România 75.000, Serbia 15.000, Bulgaria 10.500, FYROM-Macedonia 9700
În 579 d.C., doi cronicari bizantini, Theophanis şi Theophylactus, au notat existenţa limbii Armani (vlahe). Cuvântul Vlachoi, derivat din limba slavică a devenit înlocuitorul termenului Armani, fiind notat prima oară în anul 976 în cronica autorului grec numit Kedrinos.
Rabinul Benjamin de Tudela scrie în 1170: “De acolo începe Valachia
ai cărei locuitori trăiesc în munţi, este naţia cunoscută sub numele de
valahi, care sunt uşori ca cerbii. Nimeni nu se poate război cu ei, nici
un rege nu-i poate supune, domni asupra lor.” Această stare de
independenţă au conservat-o şi după cucerirea turcească. Tari pe
libertate şi poziţiile lor redutabile, aromânii au încheiat cu sultanii
turci Murat al II-lea şi Soliman Magnificul, cunoscutele capitulaţii
care le asigurau o independenţă aproape completă.
În 1875 Kanitz spunea “… este uimitor că aromânii din Macedonia n-au
fost absorbiţi de popoarele care îi înconjoară. Din acest punct de
vedere, aromânii arată un patriotism egal cu cel al evreilor, şi asta cu
atât mai remarcabil, cu cât acest popor nu este separat de vecinii săi
printr-o linie de demarcaţie religioasă”.
O constatare asemănătoare o face şi Jirecek: “Demn de remarcat este
tenacitatea acestui popor, cu toate că este răzleţit şi dispreţuit, ţine
cu tărie la naţionalitatea şi la limba sa”. Această tendinţă de a
evita declararea originii naţionale la recensăminte, se observă şi în
diaspora evreiască. Ei n-au fost biruiţi sufleteşte, căpătând un complex
de inferioritate. Renegarea este ca la evrei, mai mult aparentă, pentru
camuflare. De altfel, faptul că şi în diaspora ei continuă să se
căsătorească între ei, dovedeşte un complex de sentimente printre care
şi acela al superiorităţii. La înălţimi apreciabile s-au dezvoltat
oraşele aromâneşti ca Moscopole, Şipsca, …”ca nişte stupi” de albine cum le numeşte Pouqueville “aşezate printre crăpături de stânci în jurul cărora vuiesc şivoaiele”.
România a deschis între 1864 şi 1900 100 de şcoli în Grecia, Albania şi
Macedonia, cu limbă de predare română. S-a ales româna în lipsa unei
aromâne literare unitare. După modificările de graniţe de după primul
război mondial şi ca urmare a persecuţiilor la care era supusă populaţia
aromână, guvernul român a propus la un congres ţinut la Veria ca cei
care doresc, să fie strămutaţi în Dobrogea.
De
steag însă aromânii nu au dus lipsă. Acesta, cusut prin tradiţie de
femei, nu avea un caracter oficial ci era al unei familii şi era arborat
la nunţi şi botezuri. La înmormântări era înfăşurat şi avea panglici
negre. Drapelul a fost totuşi înălţat oficial în 1906, când printr-o
hotărîre de guvern, de fapt în urma emiterii iradelei sultanului otoman
Abdul Hamid, aromânii au fost recunoscuţi ca milet, constituind
aşa-numitul Ulah milet. A fost o ocazie ratată de constituire a
unui stat aromân, şi ratată nu din cauza turcilor ci a urmărilor
războiului balcanic din 1913. Deasemeni a fost folosit şi la la
Conferinţa de pace de la Paris din 1919, când aromânii şi-au revendicat
drepturile culturale. Tot degeaba.
O
adevarata placere sa va citesc, de fiecare data! Ma simt aproape ca la
scoala (si tin sa precizez ca mi-a placut acolo foarte mult, de asta am
facut 16 ani de scoala 
). Lucruri noi, imbracate intr-o scriitura originala care place foarte mult ochiului… Am sa va mai trec pragul. O seara buna!
As dori si niste informatii va rog. As dori sa stiu moneda de 5 lei cu Carol I din 1880 in cate exemplare a fost scoasa si daca mai aveti si alte informatii despre ea ar fi utile? Ce valoare/pret/cotare are pe piata?
Comentariu by Alex — 19 iulie 2012 @ 13:07 |Modifică
Comentariu by Cornelius Ionescu — 19 iulie 2012 @ 20:25 |Modifică
Comentariu by Alex — 19 iulie 2012 @ 23:03 |Modifică
cornelius_ionescu@yahoo.com
Dar nu ma mai ocup de numismatica decat cu totul tangential. Exista situri specializate, foarte bune. Eu nu pot da decat informatii aproximative.