Milano. Domul – impresie
27 aprilie 2011
 |
| 2002 Domul în schele |
Se
spune că Domul din Milano a fost construit între 1386 şi 1887. 500 de
ani şi abia atunci terminat din ordinul lui Napoleon, care a dorit să se
încoroneze şi aici. Marile uşi de bronz au fost realizate abia între
1840 şi 1965, fiecare cu alt subiect şi de către alt sculptor. Totuşi,
în 2005, când am fost ultima dată pe acolo, avea încă faţada plină de
schele. Acum se pare că faţada este gata. Poate că schelele s-au mutat
prin spate pe undeva sau au ieşit şi ele la pensie. Senzaţia pe care
mi-a lăsat-o, la început prin poze, pe urmă privind-o dinspre pasajul
Victor Emanuel, şi mai pe urmă de sus, a fost a unui edificiu în plină
creştere. Turnuri şi turnuleţe îşi fac loc printre pietre şi încep să
crească. După un timp se ofilesc, se tocesc şi albinuţele harnice încep
să-l reconstruiască. Dau jos pietrele tocite de vânt, ploi şi poate şi
de zăpezi şi pun altele, alb-gălbui, parcă acum născute de mama Terra.
Interiorul mi s-a părut că nu are nici o legătură cu exteriorul.
 |
| Aici nu e loc de picturi |
O atmosferă întunecată se menţine în ciuda marilor vitralii. Peste tot
doar lujere de piatră ce caută să susţină o boltă ce nu există. Sunt
doar crengi de piatră, la care se văd îmbinările segmentelor provenite
din creşterile anuale.
 |
| sus |
Nici un perete. Oamenii, deconcertaţi de această lipsă capitală, nu au
ştiut unde să-şi agaţe marile tablouri cu subiecte religioase cu care
erau obişnuiţi într-o biserică. Nu le-au mai atârnat de nimic.Le-au pus
perpendicular pe lujerele de piatră, dându-ţi impresia eternului
provizorat.
În spatele domului, aproape de ieşire, discret, un mic lift te duce
direct în rai. Deasupra tuturor, pe acoperişul Domului. Calci cu sfială
şi cu frică pe dalele de 12-15 centimetri grosime. Par ca o coală de
hârtie când te gândeşti la abisul de dedesubt. Pe mijloc un fel de alee
imposibilă pe care te apucă ameţeala. Dar mergi pe ea, ca pe o punte
suspendată între două puncte convenţionale. Noroc cu zecile de turnuleţe
ce cresc la marginile acoperişului, de care se poate sprijini măcar
privirea. Fac poze, nu destule, nu ştiu dece. Mă simt umilit. Dar nu-i
nimic. Probabil aşa o să arate şi Catedrala Poporului, dar mai spre
stilul greco-coreean cu care ne-am obişnuit. Cobor.
 |
| de pe Dom |
 |
| tot de acolo |
Comentariu by Peter — 27 aprilie 2011 @ 18:43 |Modifică